E bună durerea lecției

Durerea... Când va pleca odată, cu tot cu lacrimile nedreptății... Când oamenii vor vedea omul, și nu ținta în neobosita goană după orice, numai nu după armonia sufletelor... Când oamenii vor înțelege cât de mult doare minciuna lor mai ales în relațiile unde doar dragoste se dăruiește... Când fiecare își va căuta de propriul drum, fără să atenteze la pacea cuiva, la integritatea cuiva.

Sau poate asta este cauza împrietenirii? Dacă eu nu m-am găsit și nu știu de unde vin și unde mă duc, păi să mai derutez pe cineva din calea sa tihnită și promițătoare de și mai multă pace? Nu sunt în stare să admit că ar exista asemenea tentații. Cred că sap unde în general, nu există loc pentru săpat. Și atunci, lume bună, ce se întâmplă? Să avem noi nevoie de atâtea lecții chiar, încât să ne rupem sufletele în bucăți, oferind totul și având parte de o nouă durere a neîmplinirii? Poate totuși ne căutăm fiecare de creșterea sa spirituală și nu mai amețim lumea din jur? Nu de alta, dar răul făcut tot înapoi vine, se știe acest lucru.

Bine, să vedem totuși, care este esența lecției de această dată? Păi, te îndrăgostești și te pomenești că ești doar a lui. Dar clipa amăgelii trece și, având mintea brici, descoperi că nu era gata pentru a se bucura de tine, pentru că nu este el, omul care să se bucure doar de o dragoste. Este poligam. Și îl întrebi ce e cu haosul acesta în el, la care ți se răspunde cu cea mai mare nerușinare din câte pot lovi: Eu voi face ceea ce voi dori și nimeni nu-mi va indica ce să fac și cu cine. Iată așa poate începe calvarul unei relații abia înfiripate. A, nu era relație? De acord. Mă dau bătută.

Bine, inima bate și bate, și bate pentru el. Între timp, apar zeci de justificări ca la grădiniță. Tu înțelegi ce malefică este pentru oricine justificarea cuiva la orice pas, dar treci cu vederea acest nivel de dezvoltare. Mai departe. Tu înțelegi că nu exiști pentru el, căci nu te vei minți la nesfârșit cu amabilitățile lui, luându-le drept semne de dragoste. Și deja știi cum vei fi rănită într-un caz sau altul, cum vei fi pusă la punct și învinuită pentru orice. Din acest orice, face parte și faptul că nu are timp pentru tine.

Eu, sincer, nu știu care este aici lecția decât să ierți calvar după calvar, să te ierți pentru că îți asculți inima până când chiar ea, inima, de atâta durere, o doare și fizic la orice plâns... Și te bucuri pentru că există soluția. Mai ales că este o rețetă prescrisă de minunatul părăsit, care brusc, devine medic: Ia calmante. Iată așa, lume bună. Calmantele sunt toată dragostea din partea lui. Și dacă acest panaceu recomandat cu grijă este la îndemână oricând, nu mai bine este să-l administrăm la prima lovitură de realitatea în care ne-a atras cineva rătăcit ca să ne rătăcească și pe noi?

Eu zic să luăm calmantul când, din start, ni se strânge inima, la vreo replică prostească din începutul prețioasei prietenii. Dragă lume, calmante sunt la farmacie. Deci să le administrăm preventiv, ca profilaxie, în cantități simbolice, ca să nu ajungem în capcană, căci nu vom scăpa decât prin a ne cheltui procurând calmante în cantități industriale. Iată așa. Atât pentru această oră. Cu detalii, vom reveni. Dar nu cu rețete, căci nu de asta vă sunt prietenă iubitoare și sinceră cu voi!