Lumina Eternă este Dorul nostru comun

Am început să-mi pun tot mai multe întrebări despre cauzele supradozei de amar la un destin sau altul dintre cele care mă dor, cunoscându-le tot mai bine. Să fi început a mă apleca realmente, adică în esență, la viețile sufletelor apropiate, dacă încerc în sinea mea să aflu ce traumă sau complex de frustrări din trecut și-au lăsat amprenta asupra prezentului lor... Numai de nu ar fi și a viitorului...

        Poate e pentru că eu însămi, în febrila căutare de sine, după ce mi-am luat viața în mâinile proprii, am găsit, între timp, blocările care mă urmăreau din subconștient, ca proiecții video pe conștiință, și, implicit, pe așteptări. Am analizat și iertat interacțiunea factorilor, ca să încep a-mi ierta acele blocări. Cum aș argumenta tendința mea de a fi alta, după aceste „cercetări ale timpului pierdut”?

        Inițial, îmi sperii neliniștile. Îmi ameliorez permanent așteptările. În acest sens, mai am unele scăpări, în virtutea strigătelor conștiinței de om, doar de ea nu ai cum să fugi. Te prinde. Te avertizează. Te stopează. Te și convinge durut. 

        Mai este o formă de a-ți ierta acele prime lovituri din copilărie, adolescență. Evitarea implicării tale în istorii similare la începuturile altor vieți. Deja ești iertător și conștient, dacă ocrotești aproapele tău, salvând fie și un singur suflet dintre atâtea date pe pământ întru împlinire și evoluare. 

        Logica acelor deznodământuri de cândva e de fier, și totuși... Dacă ar fi curs neînghesuit lumina acelor speranțe, acelor vise, acelor parcă-parcă împliniri, dar, într-un moment, transformate în  neâmpăcări cu viața, cu sine, cu suflete participante. Căci cine acum să șteargă cu radiera deceniile de îngheț de pe urma lor, deceniile de boicotare a dragostei pentru oamenii sau puii de om rămași pentru totdeauna în acele file de istorie a sorții tale. Deceniile – adică o viață de om...

        Și acum, când îmi ofer o nouă șansă, în țeserea unui nou destin, ajung să fiu tentată a plonja cu firea în nodurile din ițele sorților celor din jur. Este binevenit sau nu, dar este un impuls firesc, cred. Este semn de comuniune? Se prea poate. Numai că mai departe nu am cum merge. 

Fiecare, la timpul său, va găsi, dacă va căuta, de care fisuri din viață i s-au agățat ramificațiile de eșecuri. Fiecare, dacă va încerca, va găsi chiar și calea de a se spăla de ele. Fiecare, prin Rugăciune, va auzi tot mai clar glasul inimii sale în armonie cu vocația sa de făptură divină, precum și cu așteptările  Mântuitorului de suflete, ale Creatorului Atotputernic.

Nimeni nu ne va forța din exterior înaintarea spre Lumină. Ne va fi călăuză doar Dorul de Lumina Divină, căci de la ea am pornit inocenți în lume. Atât că alegerea este inevitabilă mai devreme sau mai târziu. Căci prin Sfinte Jertfe, ne-a fost deschisă, pentru o eternitate, ușa spre Lumina Eternă... __Diana Zlatan__ 11 octombrie 2013 __

Culoarea-neCuloare

am colorat

cu fericire

frânturile

mărului otrăvit.

tu nu-l vezi în culori.

oricum ai poftă.

încerc să demachiez

ciuruitul fruct.

colorez cu Lumină

vidul de semințe

și-l umplu

cu mierea Credinței.

aleg Lumea Lumilor

și îmi iert vâslitul

prin interferența undelor

numite culori. __ Diana Zlatan __ 9 octombrie 2013 __

Cimilitură iertătoare de ură

 Piatra crapă

 Și umple ochiul

 Cu toate corpurile cerești.

 Tu storci din ea,

 Seacă apă.

 Iar eu, murind de tine,

 Renasc

 Din ...nu mai ești. __ Diana Zlatan __ 7 octombrie 2013 __

    Căldura Oamenilor Buni mă leagă de R. Moldova

       sau 

     Prima destăinuire pur personală pe blogul meu

O zi obișnuită de durere în timpul unui tratament medicamentos. Apelarea la medicul specialist devenise inevitabilă. După vestea că situația este cu mult mai simplă decât îmi imaginam, am realizat că tergivesarea a fost un și mai dureros semn de imaturitate a mea, cu atât mai mult cu cât, după stabilirea diagnozei și a listei interminabile de pastile și soluții injectabile, pe care o urmez acum supusă, am observat că am eliberat de mari chinuri mai multe suflete apropiate, care abia așteptau să depun primul efort întru ieșirea din impas.

Ei bine, în tentativa de a soluționa personal o problemă cotidiană, cât privește grijile de părinte, am încercat să înfrunt realitatea și să mă deplasez cu fiica în oraș. Or, tocmai în aceste săptămâni, orice al treilea pas este un test de voință și de rezistență contra durerilor crâncene.

A fost, probabil, un semn de Sus, faptul că tentativa mea s-a soldat cu eșec. Mai rămânea să ajung până la clipa când voi intra în taxi. Mașina venise la timp și la locul prestabilit cu operatoarea serviciului la care apelez de obicei. Și când mă oprisem puțin ca să mă așez pentru a-mi reveni din șocul ultimilor câtorva zeci de pași, taximetristul trecuse prin fața noastră și aștepta cuminte apariția clientului. Fiica a alergat cu rugămintea de a face drum înapoi spre mine, iar eu, bucuroasă că, între timp, mai am la dispoziție câteva clipe pentru a mă reface, m-am așezat în pirostrii, fiind sigură de faptul că șoferul va veni spre mine, înțelegându-mi repede situația.

În chiar următoarea clipă, mă pomenesc auzind o Doamnă rugându-mă în limba rusă, cu glas serios și totodată cald, să mă așez pe bancheta din spatele mașinii sale, ușa deja fiindu-mi deschisă. Am mulțumit, firește, însă am explicat că taxi-ul apare imediat și nu este cazul să mai zăbovesc pe ademenitoarea saltea albastră. Doamna m-a convins imediat și iată-mă revenindu-mi din dureri, poftită special pentru aceasta, de prima persoană care a observat chinul meu. Hai să-mi mai propună și apă, dar de această dată refuzul meu a fost cu resemnare acceptat de noua gazdă. A aflat câte ceva referitor la starea mea de sănătate și i-am mulțumit în grabă pentru tot, fiind nerăbdătoare să urc în mașina care să mă ducă mai repede și comod spre casă.

Nu avusem vreun șoc al revelației de a fi imediat ajutată de lume necunoscută. Bineînțeles, cu încântare, am atins acest subiect în discuția cu următoarea persoană necunoscută și la fel de prietenoasă – taximetristul.

Omul însă a opinat că este infim procentul persoanelor din societatea noastră care ar proceda în mod similar. Ba bine că nu a avut și argumente la fel de drastice ca verdictul dumisale. Deoarece chiar el a fost imediat salvat, acum 4 ani, dintr-o situație în care tocmai își pierdea cunoștința.  

Suferise dumnealui de aceleași probleme de locomoție. După administrarea, la un medic recomandat de prieteni, a unui preparat antiinflamator și interzis acum în farmacii, precum l-am informat eu, el a decis să recurgă la maxi-taxi, din lipsa de mașini la serviciile specializate orășenești, a mai avut curajul să se deplaseze în picioare, neîndăznind să roage pe cineva de un loc pe scaun. Când străbătuse deja două cartere din capitală: Centru și Rîșcani, și mai-mai să ajungă la capătul Ciocanei, i s-a făcut atât de rău, încât l-a rugat pe șofer să oprească și, ieșind, a luat-o în grabă spre un copac, cu gând să își revină. Numai cum a ajuns la cei câțiva metri, era cât pe ce să se rupă de realitate, pentru cine știe câtă vreme, când colo, un cuplu îi sare în ajutor, îl întreabă adresa domiciliului, îl aduce acasă cu automobilul din care îl și observase momentan. Fără să accepte cei 100 de lei propuși drept răsplată, când au ajuns la el acasă, unde îl aștepta soția. Oamenii au explicat că ei pur și simplu și-au făcut datoria de Oameni și nimic mai mult. Deoarece li se păruse straniu cum un bărbat cu o ținută respectabilă, a ieșit glonte din maxi-taxi și hai să se prăbușească lângă un copac. A zis că mai rar se întmplă să întâlnești asemenea oameni. Am răspuns cum m-a ajuns mintea în acele clipe, afirmând că el este omul care face bine și, astfel, cheamă binele. De aceea, i s-au ivit în cale asemenea suflete blajine, în clipe de grea încercare. 

Deci, ce ești, aceea chemi – o frază tot mai des vehiculată pe la noi. Și atunici, când legile armoniei în Univers sunt valabile și în R. Moldova, păi cum să ne rupem noi de cei apropiați și buni, de cei străini și buni, de dreptul de a crede în bine, impunându-ni-se pentru aceasta o singură condiție – să rămânem și noi, la rându-ne, exponenții binelui...