Adaptarea la fericirea împlinirii personale decurge inițial ca aparentă suferință, din inerție, dar, treptat, conștientizezi că starea ta de bine merită să o accepți cu toată ființa și, astfel, să începi să trăiești cu adevărat...

Iasomie

Visam cum ne înecam,

Unul pe celălalt

În flori de iasomie.

La început florile

Ne-au fost lumină

Ca să ne recunoaștem după atâta așteptare,

Apoi,o rază de lună le-a adunat

Și ne-am pomenit

Într-un pat de petale,

Ca să ne revenim, după atâta căutare.

Căldura inimilor noastre

A prins coajă de flori

Și ne-a unit într-o sferă

Mai albă ca fericirea,

Mai ușoară ca zborul,

Mai curată ca iertarea,

Mai înlăcrimată ca dorul.

Visam și te strigam,

Și tu ai apărut.

Cu iasomii la spate.

Nebuni, ne-am legat

Cu două cununi,

Împletite în grabă

Din florile rupte de tine.

Acum, sunt o iasomie

În bătaia grindinei.

Cine oare îngână, din Cer,

Balada trădătorilor

De sine?

O altă iasomie

               

Prefață de Ion Ciocanu, scriitor, doctor habilitat

        Lectura manuscrisului acestei cărți ne-a făcut să ne întoarcem imaginar la o „rămurea de iasomie” cântată de un autor oarecum vechi, nu zicem învechit, dar totuși... De data aceasta vorbește o femeie, altfel zis – chiar o iasomie, una care, în viziunea noastră, ar fi îndreptățită, poate pe deplin îndreptățită, să se (auto)prezinte în toată gingășia, frumusețea și puterea de seducție cu care a înzestrat-o măria sa Natura. Ar fi... Însă Diana Ciugureanu-Zlatan ne propune o altă viziune asupra florii menite să simbolizeze plenar albul imaculat, puritatea desăvârșită și pomenita deja putere de seducție. În urma unui concurs nefast de împrejurări ale vieții, sugerate de autoare ingenios (și dureros!), eroina lirică a poeziei sale ajunge „o iasomie / În bătaia grindinei” și așteptata de noi, împlinire a destinației splendidei flori e pusă la o foarte grea încercare. Suntem în împărăția sugestiei lirice și poate n-ar strica să deschidem niște paranteze. Nu vrem să-i răpim cititorului plăcerea de a o face el însuși, din partea noastră dorindu-l conștient de adevărul că poezia, în esență, nu e despre flori, păsări, animale sau obiecte, ci – fie și prin mijlocirea acestora – despre om, despre stările lui sufletești și de conștiință.

   Or, poeta Diana Ciugureanu-Zlatan simte, vede, înțelege ceva mai mult, am zice mult mai mult, și-n fulgul dintr-o altă piesă lirică, întemeiată - și aceasta – pe sugestia unor stări de suflet care nu pot fi numite univoc sau povestite în mod pur rațional, ci necesită să fie prinse de cititor din țesătura vie a textelor cu antenele fine ale firii lui spirituale. Convingerea noastră e că fulgul din această poezie nu se deosebește în principiu de iasomia din opera precedentă, semnificația sa fiind sugerată de contextul original al dorinței partenerului eroinei de a-l prinde, a-i asculta muzica formelor și a-l avea în mână („în palma ta”), dorință irealizabilă în clipa în care, ajuns în palma „aburindă de sete” a bărbatului, fulgul se topește, lăsându-l pe doritorul de a-l poseda „iarăși singur”, „cu liniile mâinii”, care acum îi par „mai străine,/ mai profunde/ și mai veșnice”.

   Am zis mai devreme poeta Diana Ciugureanu-Zlatan, și e locul să subliniem că, indiferent de măsura în care modul nostru de a ne argumenta afirmațiile e convingător sau poate nu, autoarea cărții de față merită acest supranume, de vreme ce intuiește o semnificație originală, neașteptat de originală, parabolei intitulate Apocalipsă. Soarele pe care la un moment dat (incredibil, dar poate totuși nu) îl podidesc lacrimi abundente (ca pe o femeie-iasomie sau fulg) e imaginat în situația de a implora vânturile să-i curățe măcar un segment de vedere pentru a-și putea realiza menirea, a da oamenilor lumina hărăzită de Dumnezeu sau, după cum scrie poeta, pentu a nu „evada nicicând / spre lumi mai bune”, ci a-și urma „datul său / ca pe un blestem / de viață și iubire”.

   Un viguros și rodnic subtext semnificativ am detectat în poeziile De ce trandafirii... și Ochi de cerșetor, apoi și-n unele crochiuri sau miniaturi poetice, inclusiv în acelea în care autoarea nu atât spune /afirmă ceva, cât întreabă, adică se și ne îndeamnă a căuta soluții unor situații poetice cam neobișnuite în lirica noastră contemporană. Dar fiți atenți, onorați cititori, la Puf de mucegai, Perseverență întru verde și la alte construcții lirice de aceeași natură, aureolate de o reală forță de a incita, de a răscoli niște stări complicate pe care le simțim mulți și adesea, fără să le putem exprima toți și cel puțin uneori.

   În carte predomină poeziile de o concentrație rar întâlnită în întreaga lirică din ultimul timp. Un exemplu concludent e această Inimă cu aripi, în care eroina părăsită nu așteaptă ca partenerul să-i ceară iertarea, deoarece anume el dăduse inimii ei aripi, o făcuse, deci, capabilă de zbor sau, cum se exprimă poeta, în altă parte, de semizbor. Dar și poezia Buni poate fi nominalizată în același sens.

   Or, nu ne-am propus să „dezghiocăm” toate poeziile care ne-au impresionat. Împărtășim cititorului satisfacția de a fi gustat din deliciile unei gândiri poetice de bun augur și ale unei expresii lirice surprinzătoare nu numai în cazul unui debutant.

                

        Lacrima din fulg 

Fascinat de minunea

Cu nume de „fulg”,

Întinzi mâna și vrei să-l prinzi,

Pentru a-l contempla

Mai îndeaproape.

Vrei să-i admiri dovada

Perfecțiunii, dată de divinitate,

Prin muzica formelor

Și sclipiciul imaculat.

Vrei să adormi

În comunicare cu eternitatea...

Dar, într-o clipă,

Fulgul ia formă

De  iluzie,

Topindu-se naiv,

În palma ta

Aburindă  de sete.

Picul de apă te trezește,

Şi rămâi  iarăși singur,

Cu liniile mâinii tale,

Care acum îți par

Mai  străine,

Mai  profunde

Și mai veșnice.     

                 

Apocalipsă

Pe Soare l-au podidit

Lacrimile,

Care au înghețat subit

Și-l țin paralizat.

El invocă vânturile rebele

Să-i smulgă măcar o pojghiță,

Ca lumea ce-l strigă indignată,

De va primi o rază,

Să înțeleagă

Că soarele

Nu va evada nicicând

Spre lumi mai bune.

El își urmează datul său

Ca pe-un blestem

De  viață și iubire.

Puf de mucegai                    

Puf de mucegai,

Cât de calm pari  

Când te strivesc,

Pentru că ai semințele

Invizibile și ușoare.

Puf de mucegai,

Cât de cochet

Încerci să mă convingi

Că ai fi o creatură estetică...

Cristal parazitar,

Nu-mi fura timpul!

   Perseverență întru verde

"Ai curaj! Șterge-ți ochii! Adesea, căderea

 e un mijloc de a te ridica mai sus."

           William Shakespeare

Căderea e și înălțare,

Dacă știi ce abis te înghite

Și spre ce trebuie să zbori.

Acum, nu mai plâng de cutremur,

Ci, încă arzând cu miez galben,

Cerc albastrul

Dacă e mlaștină sclipitoare

Sau văzduh ce-și ascunde stelele.

Oare voi reuși să nasc verdele,
       Dacă, pentru a răzbate în lumea mea,

Trebuie să mă țintuiesc de pământ?

Inimă cu aripi

Când vei reveni,

să nu-mi ceri iertarea.

Eu nu sunt singură:

Tu mi-ai dat inimii

Aripi.

Ceasul nostru

Toată muzica despre dragoste este acum legatura mea cu mii de suflete care ştiau s-o asculte,

Toate crâmpeiele ei sunt etape de simţire, cunoaştere, luptă, speranţă în sensul iubirii născătoare,

Toate valorile de peste tot îmi zâmbesc şi, în sfârsit, mă primesc în altarul sălii de forţă,

Toate sufletele mă fericesc cu fărâmituri de univers,

Toate clipele sunt dar din dar, sunt temă pentru acasă şi note alese,

Toate faptele cer ordine si urmarea tentaţiilor  roditoare,

Toate sunt ale mele si pentru mine, incepând de azi,

Când m-am născut, admirată de tine, în ceasul nostru.

Monolog în miraj

Fiecare iubire

E o nouă viaţă.

Fiecare viaţă

E calea spre Iubire Absolută,

Iar Iubirea Absolută

E calea spre Puterea Absolută.

Ei şi ce,

Dacă prima iubire

E un monolog în miraj?

                            Ce ar spune Cătălina?

Cum, „chipuri de lut”, iubite,

Domnului asemuite?!

Și de ce n-ai așteptat

Să revin, când am plecat...?

Tu rămâi a mea iubire,

A mea vecinică simțire!

Noi, norocul ni-l petrecem

Sau inima ta e rece?

Cercul nostru nu e strâmt -

Noi îl infinim iubi-i-i-i-ind!

Să te-nvețe nemurirea,

Cât de mare e iubirea!

De acolo, eu sunt fermă

Că mă vei simți eternă!

-_ Diana Ciugureanu-Zlatan​ _ 2006 _

  

  Nu credeam că voi învăţa să strivesc

Nu credeam că voi refuza să dezarmez,

Nu credeam că nu voi cădea în cursa narcisismului meu

Nu credeam că voi putea opri

Nebunia până să înceapă.

            Revelație

   prin Stănescu și Labiș

Eşti stea în genunchiul meu,

cum spune Stănescu mereu?

Eşti ruga de zori şi de-apus,

Eşti soarele topit şi scurs?

Copilul plângea şi mânca,

Eu râd şi ţi-ascult inima!

Jocul plumbului

E bine că urechea

Nu percepe toate sunetele

Naturii.

E o binecuvântare că nu-ţi pot ști

Toate gândurile

Şi, mai ales,

Că nu le pot analiza.

Oare nu silogismele tale

Sunt cavouri bacoviene,

În care florile

Doar scârţâie?

           Teama de sărut

                     “J’ai peur d’un baiser

                                                        Comme d’une abeille”.

                                                                       (Paule Verlaine)

Nu mă tem de veninul sărutului,

Ci încerc să ascund veninul

Când ucid eventualitatea speranţelor incidentale.

Poetului iertării

                     Egumenului Savatie Baştovoi,care spune: 

                    ”Puterea de a ierta este însuşire Dumnezeiască”

Deja ne-ai iertat,

Dacă ne alinţi cu elefanţi.

Deja ne-ai lecuit,

Dacă ne aminteşti

Cum ne credeam Dumnezei,

Sfredeliţi de instilatoare.

Deja ne-ai răspuns,

Când abia ne pregătim

Să te întrebăm

Ce trebuie să ne-ntrebăm.

„Deja”...

Acest cuvânt din limbile-surori

Care povestesc

Despre veşnicia iepurilor,

Ne şopteşte
Că ne auzi strigătele,

Pentru care scrii,

Şi ne aştepţi

Să înaripăm lutul.

                           

                                 
                           Semizbor          

                           Eu sunt mai aproape

                           De ceea ce sunt

                           Când aleg semizborul.

                           Pământul e mai cu sens,

                           Aripile nu obosesc

                           Şi nu-mi reproşez

                           Ruperea-apropiere.

                           E o nouă provocare

                           Să regizez legenda

                           Pentru un Icar

                           Al programului tău.

         
           Răspântia din poveşti

Dacă păşesc spre mine,

Ajung la tine,

De aceea cânt.

Dacă păşec spre tine,

Uit de mine,

De aceea tac.

Dacă mai fac un pas,

Muţesc cei din jur.

Profit. Deci, exist!

Am profitat de tine             

Mai mult decât oricine:

Am scris o carte

A dimineţii furate.

Am trezit o mamă

Să-şi îngrijească pruncul,

Am ajutat un trădat

Să vorbească.

Am aflat

Cum e să lupţi

Cu perfecţiunea.

De ce trandafirii...

Zăresc cei cinci trandafiri roșii

Ce i-ai adus în dar de ziua mea

Și încep să-i sărut

De două, de trei, de multe ori.

Și observ umezeala, lăsată de buzele mele,

Pe colbul petalelor ofilite.

Și le spun florilor:
„Dacă v-aș fi schimbat apa,

V-aș fi lăsat

Să vă zbateți și mai mult

Între iluzii și frică”.

Buni

Iubim

Când vrem să învăţăm

A iubi,

Trăim

Când învăţăm a trăi.

Ne stingem

Când suntem buni

Să contactăm Veşnicia.

Ochi de cerșetor

Nu-ți cerșesc nimic –

Am vrut să-ți ofer totul.

Doar materie se mai cere.

Integritatea spirituală

E abstractă

Și poate fi doar

Împărtășită

De cei chemați să dea,

Celor aleși să se înalțe.

Ochii tăi de cerșetor

N-au reușit

Să mă stupefieze,

Încercând să guste

Din materia mea.

       

        Siluetă

De prea multă vară,

risc să devin anorexică.

Ştiţi cum suntem, noi, femeile:

ne arunci o scânteie

şi ne credem

la Dejunul cel de Taină!

Altă realitate

Întrebări neaşteptate, de ce nu veniţi?

Răspunsuri necugetate, de ce vă feriţi?

E pentru că lumea a devenit paralelă!

Întrebările m-au găsit,

Răspunsurile s-au ivit:

Ne crezi în lumi paralele.

Prețul binecuvântării  

Îmi spui
Că merit

Fericirea noastră

Și te îmbrățișez îndelung,

Ştiind cât am pierdut

Până să cresc

Pentru ca Domnul

Să mă binecuvânteze.

Între              

În loc să-mi oferi

o nouă viaţă,

mi-ai furat şi lumea

pe care o construisem.

E un nivel nou

de a muri

sau de a trăi?

Continuu

Te pot ierta mai mult

Când te cunosc

Şi te iubesc mai mult

Dacă învăţ să te iert.

Divizată

Nu aş încerca viaţa dublă.

Aş cânta, în ea, fals,

două melodii-parodii:

În prima, ar trebui

să fiu martir cu aere de regină,

În cealaltă –

regină-despot cu mască de sfântă.

Eliberare?

M-ai eliberat şi vreau s-ajut străinii,

M-ai eliberat de zorii amorţiţi,

M-ai eliberat de răzbunări tacite,

M-ai eliberat de a uita să fiu.

Și noua mea privire te va elibera?

Fără adio 

Nu mi-e teamă

de moarte cu tine,

pentru că,

după moarte,

Şi tu mă vei întâlni.