Voiam ceva să Vă spun, dar așteptam să aflu ce, spunându-Vă 

Iată, știți, parcă mi-a venit să Vă spun. A... ce, deja am început să aflu? Nu prea văd ce am de spus... Poate chiar nu scriu acum, dacă nu știu ce voi spune... Și dacă mă las condusă, așa scriind despre faptul că încă nu știu de ce scriu... 
Mda... Și chiar să încep să răbufnesc odată și odată? Și dacă vor izbucni flăcări? O, nu... căci nimeni nu merită să treacă prin asemenea ...flăcări. Nu, căci de Dragoste, poftim, flăcări aveți și fără să Vi le servesc eu pe tava facebook-ului. Eu zic de flăcările care mi-au ars... ei, ce mi-au ars... dar poate nu au reușit, totuși? Poate m-am ales doar cu o arsură fără impact, căci sunt puternică, în ultimă instanță.
Mda, chiar prea puternică, iar asta m-a și determinat să „nu observ” flăcările care îmi rupeau sufletul. Bine, am acceptat, am ripostat, apoi iar am acceptat, acum am pus poarta de fier. Dar de-ați ști cum au curs și alte flăcări din alte direcții nebănuite, lăsându-mă mască... Adică mai bine nu Vă povestesc, căci nu se merită, doar nu voi recunoaște eu că m-ar afecta niște orori fără acoperire, fără gram de înțelegere și omenie.
Bine, și până la urmă să Vă spun eu, totuși, că trebuie să fii chiar nebun ca mine, ca să mai crezi fraze pe care le auzi o dată în viață, alegând și tu conștient o dată în viață. Ei, frazele, ca frazele, flăcările ca flăcările. Dar iată să decizi că de azi, vei fi alt om, este cam o trădare de sine, nu știu cum. Din instinctul autoconservării, care este animalic, de fapt. Și revenind la trădarea de sine. Poate pân acum a fost trădare? S-ar putea. Poate abia acum este netrădare? Mai curând asta e.
Dar... dar... mmm... mda... ați înțeles... Nebunia? Păi pentru ce atâta nebunie, oameni buni? Ia mai lăsați-mă cu zborurile astea sentimentale... Da, și totuși. Păi, s-a meritat experiența, deziluzia. Dez-iluzia. Dez-nebunia. Dez-conexiunea. Dez-fericirea. Dez-robirea. Dez-meticirea. Dezinvoltura. _ Diana Zlatan _ 29 decembrie 2013

 _

 

Gemeni-oglindă

Te sărut până la durerea iluziei...

 Îmi arzi cauza chemării.

 Strângerea mâinilor

 Eliberează pescărușii

 Din fotografiile

 Așternând două vise

 Despre aceeași scoică,

Fărâmițată de gravitația

 Fericirii cunoașterii.

 Mă ții în brațe

Și ajungi, tu, copil.

 Îmi ceri timp pentru regăsire,

 Deși eternitatea

 Ne este casă.

Mă săruți

 Pe vocea

 Dragostei,

 Te rog

 Să-mi mai ții oglinda

 Întru a-ți reflecta

 Doar Lumina. _ Diana Zlatan _24 noiembrie 2013 _ 1:30 

_

         Visul cel mare este sărut-Binecuvântare din partea Cerului

         Știu că mereu, mă înălța un vis, care poate că este și visul viselor, aducându-le după sine și pe toate celelalte vise vitale. Știu că nu înțelegeam de ce mă îmbogățesc iar cu o deziluzie, și nu cu energia adevăratului meu vis. Așteptam să mă simt împlinită doar când, pregătită, voi merita dezlegarea nodurilor, conturarea căilor mele de viitor, liniștea și împăcarea din suflet.

Atât că s-a întâmplat viceversa. Da, m-am pregătit. Numai că aceste efecte le-am trăit până să ating marele vis. Sărutul din partea Cerului a venit ca răsplată pentru munca asupra mea, deoarece, în caz contrar, nu aș fi perceput visul în dimensiunea lui tantrică, nu l-aș fi meritat nici la nivelul simplului roman de dragoste.

Vreți să vă povestesc cum este gustul visului transcendent, al meu și de acum încolo, oricând trăit, indiferent de termeni sau clișee, de cotidian sau încercări? Mi-aș dori să vă pot reda. Ia să fac o tentativă. Poate reușesc. Păi, ține de vibrația interioară. Nu îl căutam ca pe o „concluzie”, după un lanț de fapte pământești, din partea cavalerului salvator. Eu încerc să justific, prin eforturi și soluții de autodepășire, nivelul uluitor al viselor circumscrise, care te solicită și te verifică de rezistență. Aici se și ascunde paradoxul esențial. Te crezi la limita puterilor, dar demonstrezi adevărata forță – cea de a te ridica, de a te reconstitui, de a accepta soluții mature, căci visul abia a intrat, după ce ți-a bătut supărător la ușa sufletului tău amorțit, care a fost constrâns să strige ca un „nu” asurzitor tuturor amarurilor, devenit un „da” plăpând – fericirii.

Una este să vezi cum vine visul, alta este să îi faci față când ajunge la tine și te întreabă dacă vrei să te ia în brațe. Straniu. Oare nu știe că acesta este zborul cosmic? Dar poate că vrea să audă fie și un scurt „da”? Da, îi mai mărturisesc uneori ce minune este, dar îl întreb dacă nu e de prisos să enumăr gama de revelații metafizice și fizice? Răpunsul este că vrea să le audă. Și ochii mi se închid srâns-strâns, și poate mai spun ceva, poate nu, important e că vrea să-mi audă, nu doar să simtă, fericirea mea din multașteptatul vis.

Când făceam primii pași spre această revelație, un suflet luminos mi-a șoptit să ofer doar dragostea mea ca singură condiție. Da, dragostea este una. Iar luptele în care doar dragostea trebuie să învingă, sunt în orice clipă. Asta este școala marii Iubiri. Este prima lecție de conștientizare a ceea ce ești și oferi. Este nevoie de mari eforturi? Nu, dacă e să te înarmezi cu Iubire. Astfel, găsești și răbdarea din tine, și maturitatea, și cheia în orice situație. Nu că visul ar fi ostil. Nu. Visul este înseși lecțiile teoretice și practice de om, de suflet fericit. Când ești tentat să îi dai dreptate visului cu orice preț, te mustră setea ta de adevăr. Și el te roagă să ai curajul de a oferi căldura doar însoțită de adevăr. Deja succesul este garantat. Deja găsești cuvintele potrivite și adevărul este scindat în cele mai mici detalii, pentru a înțelege că niciodată nu a fost neadevăr, doar că trebuiau adunate cu grijă toate piesele puzzle-ului.

Cum e să plece, fizic, visul? Nicidecum nu-i reușește. Nici chiar fizic, în pofida faptului că ți-a dat în grabă, pupicul de „La revedere, suflet angelic”. Zâmbești chiar angelic și îi zici senin „Drum bun, minune”. Este puțin să spun că e minunea doar a vieții mele. Este minune pentru o lume. Este mândria mea și a tuturor. Este întrebarea – oare de ce tocmai eu? Ei, aici, cam dificil de planat printre subtilități, verificând conform adevăraților parametri. Mai bine e să mă dăruiesc visului, precum și tuturr celor care m-au așteptat să mă vadă fericita din visul meu cel mare. Adică fără coasta de drac. Păi, dăruindu-mă visului cel mare, văd cum îmi salvez viața și celelalte vise. Deci principiul bumerangului este aici, în sine, de la sine înțeles și pot deveni SINE, căci ego-ul nici să nu îndrăznesc să-l observ, dacă tot am fost Binecuvântată cu Iubire.

A devenit deja gând de toate zilele: „Te Iubesc, Doamne!”. E-hei, câte fericiri simți calitativ și cantitativ, când exclami această odă către Domnul. Totul este să vezi, să crezi, să oferi fără a pretinde ceva. Iar dacă cer creștinește: „Adă-mi o cană cu apă nu prea rece, te rog!”, mulțumesc cu toată ființa pentru că mi se dăruiește acest timp prețios, în care mi s-a adus la suflet, vitala cană cu apă... Pentru prețiosul timp dăruit, în care să am cui  spune ce-mi mai trebuie. Pentru forțele primite ca să îmi asigur independent ceea ce îmi trebuie, căci fiecare merită porția sa de apă, liniște, fericire, timp, înțelegere, armonie, Iubire. Mulțumesc, Doamne, pentru lecțiile Visului Cel Mare!

Rușii adoră Limba Română literară și le displace „țaranskaia moldavskaia”

Am comunicat intens, timp de o zi, cu o tânără originară din autoproclamata RMN. Când am intrat în salonul din spital, ea a ridicat capul, mi-a zâmbit, s-a prezentat și am înțeles că sunt o fericită, cu o asemenea dulceață de suflet, în aceeași încăpere. Ne-am înțeles în limba rusă, chiar dacă e un efort să fac schimb de experiență de viață în această limbă. Este vorba de viziuni filozofice, de lecții învățate și plătite cu sănătate, de îndemnuri venite din dorința de a ne ajuta reciproc. Tocmai seara târziu, ajunsesei să-i explic, prin comparație, de ce ador mediul spiritual românesc, de unde asimilez cunoștințe vitale pentru mine, incusiv din adevărate și profunde scrieri, exemplificând prin revelația articolului Rock-ul și religia, publicat de Cristian Bodnarescu, în Ziarul Zidul. A rămas mască aflând că rock-ul, este, de fapt, „o cale de contemplare şi devotare spirituală pentru Dumnezeu”, că, referindu-se la rock, autorul accentuează că „prin îndemnul ei, muzica te apropie de divinitate şi alungă răul, este o şansă a luminii împotriva morţii”. Și ea a spus că, un asemenea articol de suflet, nu ar aștepta să descopere la noi. Așa a zis colega de cameră, de aceea nici nu ar citi un articol la asemenea teme: ar găsi doar unele constatări seci, distante și pentru bifă. Ei, și când a mai început să-mi povestească despre cele văzute și auzite la Vatra Dornei, am simțit că va lăuda ceva dulce de acolo, poate cadrul natural, poate amenajarea, poate comuniunea spirituală. Asta s-a subînțeles. Iar ceea ce o durea pe ea cel mai mult, a avut curajul să-mi spună. Căci nimeni, niciodată, dintre ruși, nu mi-a făcut o asemenea mărturisire. A început astfel: Știi, atât de dulce mi-a părut limba română, savurată la Vatra Dornei, atât de elegantă, ei și ce dacă se zice despre ei că vorbesc cu „ce-ce”, (explic, pentru prietenii de peste Prut: în R. Moldova, este condamnabil, în viața cotidiană, să o faci pe elevatul, chipurile, nu ai modestie și lumea face haz de aerele tale de prea mare deștept, asta și fiica mea îmi spune, de aceea evită să se evidențieze, la liceu, prin gânduri înțelepte sau mai știu eu ce). Tocmai asta e frumos, oamenii respectă și păstrează limba literară, a mai spus tânăra. Iată, în școlile noastre din Transnistria (este un termen inexistent, dar redau spusele interlocutoarei), profesorii vorbesc o rusă frumoasă, pe când, în R. Moldova, până și profesorii coboară la nivelul moldoveneascăi țărănești. De ce? Cum să ne placă această parodie la limba română? Cum? „Văi, vinî-ncoa, văi, duti di-aiși”, auzi în sradă. A mai enumerat ea și expresiile noastre obscene, de „toate zilele”, dar nu cred că este cazul să ilustrăm cu lux de amănunte, sintagma „moldavskaia țăranskaia”. Am zis că nu ratez această ocazie de a obține mărturisirea pe care o intuiam ca idee, cândva, dar care, abia în spital mi s-a făcut, cu dreptul de a o cita pe tânăra sinceră. I-am spus că îi voi păstra anonimatul, la care ea a zis că nu e grav dacă dau nume. Se numește Nastea, este maestru în sport și psiholog. O fată frumoasă și suplă, ca o trestioară, ca domnița Dafna din „Domnia Arnăutului”... of, sărmanele femei, vânate pentru grația lor fizică, ignorându-li-se neobservabila viață  interioară, of... Bine, așa ne mai lamentăm noi, femeile, dacă tot știm cât de dureroasă este realitatea condiției noastre. Păi, dar nu-ți vei face dușmani, dacă vei expune această opinie a noastră, a rușilor, într-un articol? Zic: nu mi-e teamă, deoarece este destinul meu de jurnalist, să prezint opinii, fără a le comenta, pentru a-i permite publicului să pătrundă în esență, în mod independent. Atât că atunci mi-a părut neadecvat să întreb: păi cine, oare, ne-a ajutat să distrugem limba română până la repulsia chiar și din partea rușilor? Bine, acum, am scris acest gând, această întrebare retorică, dacă vreți. Firește, fata nu are cum să poarte vina pentru răpirea Basarabiei, pentru că abia pe la 16 ani, m-am „scăpătat” la canalul TVR 1, pe care îl vizionam non stop, de revelația apropierii de Limba Română. O auzeam, o descopeream, speram că, într-o bună zi, voi fi în stare și eu, să „ciripesc” în dulcea Limbă Română. Am mers la filologie, citeam peste 200 de pagini pe zi, iar în week-end și câte 300, minunându-mă și de Universul Miraculos al Limbii Române... La TV Moldova 1, la Radio Moldova, la site-ul trm.md, Compania Teleradio Moldova, am reușit să realizez materiale în diverse domenii, doar datorită dragostei și încrederii în Limba Română. Deci nu ar fi o problemă dacă rușii au posibilitatea să vizioneze, la ore de maximă audiență, adică în prime time, emisiuni în limba română, cum ar fi MESAGER... Doar acolo, ei pot compensa, fericiți, absența, în societate, a dulceții Limbii Române și nici nu e nevoie să se deplaseze tocmai la Vatra Dornei, pentru a-și satisface, din plin, nevoia de muzicalitatea dulce a Limbii Române _ Diana Zlatan _ 28 noiembrie 2013 _

Sufletele dragi mă învață Ruga adevărată

Eram, aseară, atât de singură și totodată ajutată telepatic, de sufletele dragi, în încercarea de a lua o decizie contra firii mele... Oricum, știam că doar de Dumnezeu, va depinde salvarea mea. Deci, va fi spre binele meu. Atât că, rostind Rugăciunea Tatăl Nostru, m-am pomenit a fi în alte dimensiuni, vocea mea rostea total diferit orice crâmpei, deoarece redescopeream, pentru mine, ideile de aici. Bunăoară, PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE, am perceput-o ca pe hrana spirituală necesară sufletelor noastre, doar pâinea adevărată este IUBIREA, BINELE, ADEVĂRUL, FRUMOSUL, FERICIREA, ARMONIA, COMUNIUNEA... Și m-a fericit șiroiul de lacrimi ale intensității legăturii mele cu Credința, cu Aplecarea Cerului către sufletul meu, strâmtorat să se zbată în căutări de a continua viața pe Pământ... Doar abia am început să mi-o construiesc, să o gust în cele mai înălțătoare zile de împlinire... Și decizia am luat-o din răsputeri, azi dimineață, m-a susținut și o Distinsă Doamnă și Minunată autoritate în domeniu. Atât că, circumstanțele mi-au jucat festa, în alianță cu cele câteva procente lipsă... Așa și nu am reușit să zic „da”. Astfel, toată ziua am rezistat unor atacuri nemiloase din partea unor persoane care le distrugeau și pe altele, ca și acestea să mă debusoleze... Bine, conștientizez ororile care au fost oportunități de evoluare spirituală exemplară, în cartea Viața după Viață de iubita prietenă Doamna Lumină Silvia Bya Urlih ... Bine, am rezistat și de această dată și mi-am revedicat dreptul la a sta și mai intens de vorbă cu mine și cu cele Sfinte. Dacă voi trece peste firea mea, dacă mă voi autodepăși, păi tot Rugăciunea mă va fortifica. Și să Vă mai spun o descoperire: am început să simt că mă rog cu inima, datorită unui suflet iubit, apărut recent în viața mea, care dorește dragoste și căldură și se simte responsabil pentru ceea ce voi decide, în comun cu el, ca ales al inimii... I-am promis că soluționez, că voi acționa întru a evita pericolele, că va fi totul bine. Doar ce lecție de Rugă fierbinte am învățat aseară tocmai de la mine... Și știți ce gânduri am mai rostit printre lacrimile Revelației Credinței? Unul era: Doamne, Îți mulțumesc pentru că mă ții în viață, pentru că iubesc viața, pentru că știu că mai am încă atât de mult de trăit, pentru că Viața continuă ca Dar întru Fericire! Se știe că Dumnezeu vrea să ne știe fericiți. Doar fericită sunt și voi fi, încredințându-mă în Voia Lui, în Iubirea Lui, în Mântuirea pe Pământ, în Împărăția și Puterea, și Slava, a Tatălui și a Fiului, și a Sfântului Duh, acum și pururea, și în vecii vecilor, Amin! _ Diana Zlatan _ 27 noiembrie 2013 _ 20:05 _

 

Exaltare telepatică

Tăcerile dansului cu moartea

M-au zidit amorțire.

Vei fi apusul din zori,

Crezut a treia zi.

 Coși, cu spini de inox

Sângele blestemelor.

Iertatea mea de sine

Te roagă umilitor.

 Lacrimile

Ne???spontanietății tantrice

Mă încarcerează
În bunul gust.

 Geniul fioros

Este măsura
Visului fără nume,
Etern strigat.

 Intuiția frustrantă

Ma împinge, prin empiric,
Spre conștiința
De NOI.

Dărâmăm

Zidul
Cu trandafirul
Cosmosului gothic.

Energia lecturii,

Este Iubirea
Sărutând
Ego-ul.

Masca nopții

De Halloween
Imunizează stilat
Contra morții-fantomă.

_ Diana Zlatan _ 14. 11. 2013, ora 6:05 AM

Dumnezeu mă iartă din Iubire. Condiția este autoiertarea!

Libertatea de a alege ne este oferită de Dumnezeu, necondiționat, din Iubire. Pentru a beneficia de acest drept elementar, a trebuit, în momenrul revendicării acestuia, să lupt infernal, până la epuizare maximă. Chiar și cu acest preț, am rămas neclintită. Atacuri tocmai din direcția inimaginabilă. Drept efect, sănătate șubrezită. Da, caracter trebuie, căci fără el...

De aceea, am recurs la prima acțiune de autoconservare. Prima, deci, firește, neideal concepută strategic. A fost un colac de salvare. Pentru acel moment, va fi fost și ideal... Bine, am depășit cu brio, am învins în lupta mea pentru independență. Rămasem cam tot vulnerabilă, de, ca întreaga R. Moldova... Căci de unde vreau eu ordine și armonie în viață, dacă în țară e haos, mi-a replicat mai în glumă, mai în serios, un prieten înțelept și cumsecade. Întreaga companie a rămas mască. Măi, că bine a mai spus-o! Deși era, de fapt, tocmai momentul de plecare, după o petrecere în casa ordonată și armonioasă a unei prietene dragi sufletului meu.

Mai și fusesem rugată de ea să le declam poezii din cartea de debut și să le cânt piese din creația mea... eh...cum mai lăcrimau... păi, ceea ce am simțit cândva, aceea am și redat artistic. Frumos lăcrimau, încălzindu-mă prin simplul fapt că mă ascultau. Ei, mai avem parte și de asemenea revelații de comuniune, de armonie, de dragoste firească între oameni, de apreciere încurajatoare, căci, cum altfel?

Bine, revenind la Măria sa Libertatea... E atât de dulce, eh, libertatea aceasta, e atât de edificatoare, e atât de salvatoare, e atât de Binecuvântătoare, căci celelalte drepturi și condiții de evoluare, vor reieși din ea, mirifica Libertate. Și, ce credeți, cum au fost primii pași? Păi despre unul am și amintit aici, anterior, iar cât despre ceilalți... Da, era o disperată căutare de sine, cu toate piedicile inerente ego-ului... Eh, și ego-ul ăsta... Păi cam se duce, se topește încet, dar sigur, vreau să cred.

Prima mea carte de versuri a trădat un semnal de incipientă luptă contra ego-ului, precum a remarcat o poetă-prietenă, la a doua lanare a „monologului în miraj”. A convins audiența că la următoarea carte, procesul va fi mai bine conturat și mai eficace. Ei, viața bate filmul sau, dacă e să parafrazăm, viața bate ...artista din spectaculosul film al vieții sale.

Mi-a venit bine Libertatea. Am conștientizat, între timp, existența acestei condiții sine qua non în intențiile și planurile impuse de vocații și vise. Am îndurat multe cu stoicism, iar fiica, suflețelul meu sfânt, a devenit și ea, matură, crescând într-o zi atât cât e posibil într-un an. Acum, eu plătind ca autopedeapsă pentru unele alegeri inconștient făcute din inerție, deși cred că se încheie, implicit, și perioada reglării de conturi între glasul conștiinței și acțiunile care îl mai oprimau, păi fiica a devenit o gospodină și îngrijitoare exemplară.

Da, am ajuns să realizez câtă siguranță ai pe lume fiind părinte. Copilul meu - sănătatea mea. Ea face temele, ea face ordine în casă, ea merge la cumpărături, ea gătește... E fiica mea! E de la Dumnezeu! E totul pentru mine! Și trăiește toată viața mea, toată creația mea, toate visele și planurile mele... Ea mă roagă să nu mai scap greșeli, să nu mă mai condamn pentru ele, ca să nu mai plătesc cu sănătate. Îmi amintește ce urma să fac și tergiversez. E o familistă în sânge. E Iubire. E Dor. E Stâlp. Mă iartă în sinea sa repede.

Numai că iată m-am oprit la un moment și mi-am zis să mă autoiert. Căci nu acordam importanță anume acestui proces de autopurificare. Nu țineam cont de faptul că iertarea de la Atoateiertătorul Dumnezeu vine din Rugăciune și ...autoiertare! Păi dacă nu realizam inevitabilul autoiertării, nu mai găseam Adevărata Iertare, cred. Eu trăiesc acum Sărbătoarea Începutului de Salvare de la persistenta neiertare de sine. Savurez fiece licăr de Lumină, deoarece, imediat am înțeles că din jertfa neiertării de sine, mă transform în luptătoarea Binecuvântată printr-o autopedeapsă relativ floare la ureche . Nu voi mai zice DA, când NU-ul meu este NU. Voi zice DA, chiar dacă îmi va trebui tot curajul din lume pentru a reconfirma DA-ul meu. Ca să nu mai cad niciodată din libertatea obținută cu sânge, căci ea are legile ei de fier, pe care, dacă nu le respecți, cazi, precum ne avertizează înțelept, Sfintele Fețe Bisericești.

Nu mai este cădere. Este înălțare. Deoarece știu ce abis riscam să mă înghită și spre ce trebuie să zbor. M-am autoiertat. M-am autorugat să mă ocrotesc de autosupărări. Să nu mai ajung, Doamne ferește, să mă autopedepsesc iar. Măcar și în numele tuturor sufletelor care s-au oferit divin să se roage pentru mine. S-au autorugat pe ei în numele meu, căci nu îndrăznesc să cer cuiva asemenea Daruri. S-au rugat pentru mine. Se roagă pentru noi. Se roagă pentru Lume. Se roagă, astfel, pentru ei, căci e lumea lor și a mea. Și fiecare va avea o viață ordonată și armonioasă, într-o lume ordonată și armonioasă. Bine, suntem în Republica Moldova. Încă nimeni nu a anulat peste noapte dezordinea și luptele non-sens. Dar măcar acolo, în sufletele noastre, facem odată și odată ordine? Trăim în comuniune spirituală și Armonie? De aici începe totul! Din ceea ce ne-a dat Dumnezeu cu grijă mare - din Sufletele Noastre! Să fim Suflete! Curate! Divine, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu! Să FIM! __ Diana Zlatan __ 21 octombie 2013 __

Victorie!!!!!!!!!!

După o lună de muncă și sacrificii, am realizat un film despre Clubul de comuniune spirituală PODURI DE DOR, cu tot sufletul meu... Sunt la capătul puterilor ca să comentez ceva, cumva. Bine, nivelul calitatății video este diminunat pe youtube... asta e, dragii mei... Partea I este plasată. Și a doua deja se încarcă... crâmpeiele durează câte 14 minute... doar așa încap...filmul durează cam 1 oră și jumătate...deci... putem calcula câte părți va avea... Bunul și minunatul nostru Emil Nesiu, poet din România, este protagonistul primei serate de creație... Iar dacă am ieșit vie și nevătămată din această luptă de editare video, păi este și datorită Luminii din partea Dvs, dragi prieteni. Închei prin a reitera motto-ul Clubului pe care l-am creat la Biblioteca Națională a R. Moldova, datorită nobilului prieten D, Alexe Rau, căruia îi mulțumesc și pe această cale...: AIBĂ PODUL METALICI FIORI: NOI ÎL ȚESEM CU DOR ȘI CU FLORI... Vizionare plăcută, trecută prin sufletele Dvs alese, Lume a Lumilor!

http://www.youtube.com/watch?v=YqEVhP5Rp5s

http://www.youtube.com/watch?v=XCHEOoYB5I8

http://www.youtube.com/watch?v=adeONKdSVww

Flori Eterne peste Prut

La început,

ițele se limpezeau

în Binecuvântări cu sinceritate.

Stativele scârțâiau

de urzeala selenară.

Cu lacrimile

prelinse pe buze,

alungam

nodurile din Iriși.

Cutremuram Prutul

în Ciulendre pe net.

Legământul ne-a cules

de printre peștii răpitori

și ne-a dăruit

zborului de fluturi.

Ne sărutam prin roua

Renașterii Căprioarei,

la ceasul tăcerii geopolitice.

Și așterneam

Melodia Eternității

pe NOI PODURI DE DOR. __ Diana Zlatan __ 13 octombrie 2013 __

Lumina Eternă este Dorul nostru comun

Am început să-mi pun tot mai multe întrebări despre cauzele supradozei de amar la un destin sau altul dintre cele care mă dor, cunoscându-le tot mai bine. Să fi început a mă apleca realmente, adică în esență, la viețile sufletelor apropiate, dacă încerc în sinea mea să aflu ce traumă sau complex de frustrări din trecut și-au lăsat amprenta asupra prezentului lor... Numai de nu ar fi și a viitorului...

        Poate e pentru că eu însămi, în febrila căutare de sine, după ce mi-am luat viața în mâinile proprii, am găsit, între timp, blocările care mă urmăreau din subconștient, ca proiecții video pe conștiință, și, implicit, pe așteptări. Am analizat și iertat interacțiunea factorilor, ca să încep a-mi ierta acele blocări. Cum aș argumenta tendința mea de a fi alta, după aceste „cercetări ale timpului pierdut”?

        Inițial, îmi sperii neliniștile. Îmi ameliorez permanent așteptările. În acest sens, mai am unele scăpări, în virtutea strigătelor conștiinței de om, doar de ea nu ai cum să fugi. Te prinde. Te avertizează. Te stopează. Te și convinge durut. 

        Mai este o formă de a-ți ierta acele prime lovituri din copilărie, adolescență. Evitarea implicării tale în istorii similare la începuturile altor vieți. Deja ești iertător și conștient, dacă ocrotești aproapele tău, salvând fie și un singur suflet dintre atâtea date pe pământ întru împlinire și evoluare. 

        Logica acelor deznodământuri de cândva e de fier, și totuși... Dacă ar fi curs neînghesuit lumina acelor speranțe, acelor vise, acelor parcă-parcă împliniri, dar, într-un moment, transformate în  neâmpăcări cu viața, cu sine, cu suflete participante. Căci cine acum să șteargă cu radiera deceniile de îngheț de pe urma lor, deceniile de boicotare a dragostei pentru oamenii sau puii de om rămași pentru totdeauna în acele file de istorie a sorții tale. Deceniile – adică o viață de om...

        Și acum, când îmi ofer o nouă șansă, în țeserea unui nou destin, ajung să fiu tentată a plonja cu firea în nodurile din ițele sorților celor din jur. Este binevenit sau nu, dar este un impuls firesc, cred. Este semn de comuniune? Se prea poate. Numai că mai departe nu am cum merge. 

Fiecare, la timpul său, va găsi, dacă va căuta, de care fisuri din viață i s-au agățat ramificațiile de eșecuri. Fiecare, dacă va încerca, va găsi chiar și calea de a se spăla de ele. Fiecare, prin Rugăciune, va auzi tot mai clar glasul inimii sale în armonie cu vocația sa de făptură divină, precum și cu așteptările  Mântuitorului de suflete, ale Creatorului Atotputernic.

Nimeni nu ne va forța din exterior înaintarea spre Lumină. Ne va fi călăuză doar Dorul de Lumina Divină, căci de la ea am pornit inocenți în lume. Atât că alegerea este inevitabilă mai devreme sau mai târziu. Căci prin Sfinte Jertfe, ne-a fost deschisă, pentru o eternitate, ușa spre Lumina Eternă... __Diana Zlatan__ 11 octombrie 2013 __

Culoarea-neCuloare

am colorat

cu fericire

frânturile

mărului otrăvit.

tu nu-l vezi în culori.

oricum ai poftă.

încerc să demachiez

ciuruitul fruct.

colorez cu Lumină

vidul de semințe

și-l umplu

cu mierea Credinței.

aleg Lumea Lumilor

și îmi iert vâslitul

prin interferența undelor

numite culori. __ Diana Zlatan __ 9 octombrie 2013 __

Cimilitură iertătoare de ură

 Piatra crapă

 Și umple ochiul

 Cu toate corpurile cerești.

 Tu storci din ea,

 Seacă apă.

 Iar eu, murind de tine,

 Renasc

 Din ...nu mai ești. __ Diana Zlatan __ 7 octombrie 2013 __

    Căldura Oamenilor Buni mă leagă de R. Moldova

       sau 

     Prima destăinuire pur personală pe blogul meu

O zi obișnuită de durere în timpul unui tratament medicamentos. Apelarea la medicul specialist devenise inevitabilă. După vestea că situația este cu mult mai simplă decât îmi imaginam, am realizat că tergivesarea a fost un și mai dureros semn de imaturitate a mea, cu atât mai mult cu cât, după stabilirea diagnozei și a listei interminabile de pastile și soluții injectabile, pe care o urmez acum supusă, am observat că am eliberat de mari chinuri mai multe suflete apropiate, care abia așteptau să depun primul efort întru ieșirea din impas.

Ei bine, în tentativa de a soluționa personal o problemă cotidiană, cât privește grijile de părinte, am încercat să înfrunt realitatea și să mă deplasez cu fiica în oraș. Or, tocmai în aceste săptămâni, orice al treilea pas este un test de voință și de rezistență contra durerilor crâncene.

A fost, probabil, un semn de Sus, faptul că tentativa mea s-a soldat cu eșec. Mai rămânea să ajung până la clipa când voi intra în taxi. Mașina venise la timp și la locul prestabilit cu operatoarea serviciului la care apelez de obicei. Și când mă oprisem puțin ca să mă așez pentru a-mi reveni din șocul ultimilor câtorva zeci de pași, taximetristul trecuse prin fața noastră și aștepta cuminte apariția clientului. Fiica a alergat cu rugămintea de a face drum înapoi spre mine, iar eu, bucuroasă că, între timp, mai am la dispoziție câteva clipe pentru a mă reface, m-am așezat în pirostrii, fiind sigură de faptul că șoferul va veni spre mine, înțelegându-mi repede situația.

În chiar următoarea clipă, mă pomenesc auzind o Doamnă rugându-mă în limba rusă, cu glas serios și totodată cald, să mă așez pe bancheta din spatele mașinii sale, ușa deja fiindu-mi deschisă. Am mulțumit, firește, însă am explicat că taxi-ul apare imediat și nu este cazul să mai zăbovesc pe ademenitoarea saltea albastră. Doamna m-a convins imediat și iată-mă revenindu-mi din dureri, poftită special pentru aceasta, de prima persoană care a observat chinul meu. Hai să-mi mai propună și apă, dar de această dată refuzul meu a fost cu resemnare acceptat de noua gazdă. A aflat câte ceva referitor la starea mea de sănătate și i-am mulțumit în grabă pentru tot, fiind nerăbdătoare să urc în mașina care să mă ducă mai repede și comod spre casă.

Nu avusem vreun șoc al revelației de a fi imediat ajutată de lume necunoscută. Bineînțeles, cu încântare, am atins acest subiect în discuția cu următoarea persoană necunoscută și la fel de prietenoasă – taximetristul.

Omul însă a opinat că este infim procentul persoanelor din societatea noastră care ar proceda în mod similar. Ba bine că nu a avut și argumente la fel de drastice ca verdictul dumisale. Deoarece chiar el a fost imediat salvat, acum 4 ani, dintr-o situație în care tocmai își pierdea cunoștința.  

Suferise dumnealui de aceleași probleme de locomoție. După administrarea, la un medic recomandat de prieteni, a unui preparat antiinflamator și interzis acum în farmacii, precum l-am informat eu, el a decis să recurgă la maxi-taxi, din lipsa de mașini la serviciile specializate orășenești, a mai avut curajul să se deplaseze în picioare, neîndăznind să roage pe cineva de un loc pe scaun. Când străbătuse deja două cartere din capitală: Centru și Rîșcani, și mai-mai să ajungă la capătul Ciocanei, i s-a făcut atât de rău, încât l-a rugat pe șofer să oprească și, ieșind, a luat-o în grabă spre un copac, cu gând să își revină. Numai cum a ajuns la cei câțiva metri, era cât pe ce să se rupă de realitate, pentru cine știe câtă vreme, când colo, un cuplu îi sare în ajutor, îl întreabă adresa domiciliului, îl aduce acasă cu automobilul din care îl și observase momentan. Fără să accepte cei 100 de lei propuși drept răsplată, când au ajuns la el acasă, unde îl aștepta soția. Oamenii au explicat că ei pur și simplu și-au făcut datoria de Oameni și nimic mai mult. Deoarece li se păruse straniu cum un bărbat cu o ținută respectabilă, a ieșit glonte din maxi-taxi și hai să se prăbușească lângă un copac. A zis că mai rar se întmplă să întâlnești asemenea oameni. Am răspuns cum m-a ajuns mintea în acele clipe, afirmând că el este omul care face bine și, astfel, cheamă binele. De aceea, i s-au ivit în cale asemenea suflete blajine, în clipe de grea încercare. 

Deci, ce ești, aceea chemi – o frază tot mai des vehiculată pe la noi. Și atunici, când legile armoniei în Univers sunt valabile și în R. Moldova, păi cum să ne rupem noi de cei apropiați și buni, de cei străini și buni, de dreptul de a crede în bine, impunându-ni-se pentru aceasta o singură condiție – să rămânem și noi, la rându-ne, exponenții binelui...

Fredonare ...în duet?

Umbra semitransparenței
Diluate cu epoci glaciale
Alunecă pe constelațiile imune.

Numai doinele susură autohton.
Quasi-absența 
Oprește retoric o nouă ritmare
A melodiei cu cheie de naftalină.

Conservare la capac de haos?
Zbor prin sticlele hazardului?
Legământ cu opusul malului de peste pod?
Netrădarea sinelui smulge ego-ul iertat
La vârsta debuturilor.

Tort pentru copil

Speranța desenată cu verdele

Invocă, pe foaia palidă,

Siguranța fiorilor

Anotimpului nostru,

Cel al exaltării

Tuturor intemperiilor.

Ședința foto promisă

A decurs prin lentilele

Subconștientului.

Și proiecțiile de verificare

Îmi sunt răspunsul

Despre funia evadării

Din ego-ul biciuit.

Știi totul,

Dar îmi întrebi esența.

Felia de tort

Plimbată prin maxi-taxi,

O savurai

Ca pe integru inviolabil. __Diana Zlatan__

Pupic la distanță

Tabloul zâmbetelor sportului

Din parcul „Valea Trandafirilor”

Mi-l oferi cu licărul Creatorului

Unui basm fără de care

Erai fărâmițat de corozia

Învelișului autumnal.

Trandafirii, i-ai plâns

În blestemul lecțiilor.

De aceea, evit să-ți fiu lecție,

Ocrotindu-ne de blestem.

Valea dorului de realitate

Călește axa nevăzutului nerostit.

Trandafirii zboară,

Sfredelind neantul

Și iată-mi împlinit

Dorul de poezie-bebeluș.