A fi ...sau a nu fi ...victimă?

Da, a fi, adică Om. Și totodată a nu mă victimiza. Ar fi un teatru prea ieftin. Ar fi și o condamnare gratuită a celor care, ca și noi, devin victime în povestea cu noi. Păi, dacă ne bat la ușă... Nu voi insista asupra culpabilității cuiva anume. Nu pierd timpul justificându-mă cu orice preț sau, culmea, oferind lecții de comportament uman. Fiecare – cu procesul său cognitiv sau autodistructiv. Eu chiar evit această a doua „revelație”.

Din același considerent, evit să mă concep drept victimă. Fie a toleranței și a naivității mele, fie a sincerității debordante și a setei de armonie, de comuniune, de absolut. Doar știind câte riscuri comportă asemenea premise de a deveni momentan victimă, cum aș mai avea „nas” să dau vina pe alte suflete... hmm, păi acelea chiar ar putea deveni curatele noastre victime. Nici măcar nu-mi permit să apelez la „curat murdar!”-ul filozofic din opera se vede că suficient de pățitului și priceputului I. L. Caragiale.

Păi sau ne pătrundem de trăirea Iubirii Cristice sau cel puțin pășim spre ea tenace și senin, sau vedem orice în eșecurile noastre, numai nu o elementară lecție de viață, adică de schimbare a modului de a fi, căci mai mult pe nimeni nu avem cum și nici măcar nu ni se dă dreptul să-l schimbăm.

Uite așa, volens-nolens, rămânem intransigenți, când, fulerător, renunțăm „eroic”. Firește, o lacrimă-două, ca manifestare a tensiunii interioare în timpul acestei noi „victorii” asupra sie însăși, este chiar înduioșătoare. Bine, o oră de lacrimi. Ei, deja chiar și o zi umbrită este ceva acceptabil. Dar... alegem doar noi – să zâmbim sau, mai grav, să ne deranjeze ipostaza de mire surd, ca să punem capăt „iluziilor” și cu cât mai repede, cu atât mai bine?

Nimeni nu ne obligă să adoptăm aere de dispreț sau indiferență, sau sete de răzbunare. Sunt niște stereotipuri total anacronice, cred. Da cred, de aceea Credința mă încurajează să continui a iubi necondiționat aproapele și dușmanul chiar. Dacă tot am ajuns să privesc lucrurile atât de neghiob, precum că am fi în două tabere adversare. În esență, nimeni nu are cum să ne fie dușman. Poate doar sieși. Sau poate eu mi-am fost dușman.

Aici, merită să investighez. Deoarece este limpede că nu mi-am fost cine știe ce mare prieten, pomenindu-mă într-o atmosferă a îndoielii tot mai puternic strecurate în exaltarea văzută ca produs al propriei imaginații. Și nu fără ajutorul scepticismului din jur, la care reacționez inițial cinic-inocent. Cu același coctail, mă bombardez pe mine, doar că în contrasens. Bine, urmează o „mustrare de conștiință” și post factum. Da, mă văd victimă. Dar ce este cel mai grav – victimă a dragostei așa numite „oarbe”, frumos și înălțător justificate de fascinantul om de cultură Dan Puric. Nu te orbește, dragostea. Ea pur și simplu are o altă rațiune decât a minții.

Păi, să Vă spui eu, ascultați-o pe lelea, fârtaților! Este cea mai minunată, cea mai înălțătoare, cea mai de poveste și de Paradis, anume rațiunea inimii! Merită, credeți-mă, să o trăim, această, fie și pentru câteva milisecunde, deja fiecare cât își permite un asemenea lux – Dragostea „oarbă”. Ea îți oferă o viziune atât de... atât de... încât până și versurile născute din ea, îi scot din sărite pe unii prieteni... pentru că te avertizează ei, pățiții și pricepuții, în legătură cu faptul că a te îndrăgosti este doar problema ta.

De aceea, și aici, Dan Puric ne fericește salvator, afirmând convingător: „Dragostea recunoscută se mărește-n altă Dragoste”. Și dacă eu am recunoscut Dragostea, dacă i-am devenit adeptă... Să mă victimizez acum, ziua în amiaza mare? Ba bine că nu! Bine, poate e bine, poate e rău, dar nu iau exepmlu de la admiratori. Nu caut să-mi fie recunoscută Dragostea, după ce o recunosc chiar eu, când devin parte din ea.

Aaaa, poate aici este tot păcatul meu? Impulsivitatea, concluziile pripite, clarificarea până la reglări de conturi. Ei, dar măcar sunt victima propriilor alegeri. A propriilor greșeli. Și mai îndrăzneam să arunc în fața persoanei scumpe un „nu mă meriți” însoțit cu unele explicații la fel de străine Dragostei „oarbe”...

Deci, oameni buni, dacă nu sunteți gata, ca și mine, înt a merge până-n pânzele albe, pentru rațiunea inimii, conștientizați măcar că nu pe voi nu V-a meritat cineva. Cel puțin eu recunosc pentru mine, că mai rămân a fi printre cei care nu merită să trăiască prea mult Dragostea reciprocă. Și oare mulți o merită într-atât, încât să aibă parte de ea? Ce frumos ar fi să reușească, fiecare, în parte, în a învăța să iubească, în a nu permite fobiilor să-l deruteze și să-l împingă spre păcatul de a „se trezi” din povestea abia începută... și deja transformată într-o „oportunitate” de a ne victimiza.

Bine, asta am vrut, asta am primit... Și de-ar fi fost, totuși, o comunicare elementară între timp... Păi, și gestionarea relației este o prioritate. Deja cum ne ajunge mintea în acest sens. Nicidecum norocul. Totul depinde de fiecare dintre noi. Ce alegem și cum luptăm începând de la bătăliile din interior.

Oricum, sunt sigură: victoriile ne așteaptă! Totul e să fim pregătiți pentru clipa magică în care destinul ne surâde, servindu-ne pe tavă adevărata poveste, în care să ne trezim din somnul „imunității” la vise, la reabilitarea Iubirii ca singură Lege a vieții noastre și a însuși Universului! _ Diana Zlatan _ 7 ianuarie 2014 _ ora 6:57 _