miercuri, 20 aprilie 2016

Tac să mă auzi cândva

Întrebările tale sunt reperele tăcerii mele. Frâurile în galopul neașteptărilor, îmi sunt pacea. Pot decorseta doar dragostea ca verdele din jur, De care te resping durerile cunoașterii anesteziace. Să fie timpul, apa cea vie? Fără a fărâmița oglinzi Ori chipul de care mă descos, îmi cere bucuria odinei? Orele din temnița abundând în galaxiile noastre, Mă iartă pentru ceva încă lacrimogen, contra visului. Mă ții de mână urcând pe dealul copilăriei Și îți văd curajul de a deveni însăși semința divină. Floarea de lumină răsare în eternul aici și acum, În care te invit să mă vezi adusă de ruga armoniei.
_ Diana Ciugureanu-Zlatan _ 20 aprilie 2016 _ 23:51 _


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu