E bună durerea lecției
Durerea... Când va pleca odată, cu tot cu lacrimile
nedreptății... Când oamenii vor vedea omul, și nu ținta în neobosita goană după
orice, numai nu după armonia sufletelor... Când oamenii vor înțelege cât de
mult doare minciuna lor mai ales în relațiile unde doar dragoste se
dăruiește... Când fiecare își va căuta de propriul drum, fără să atenteze la
pacea cuiva, la integritatea cuiva.
Sau poate asta este cauza împrietenirii? Dacă eu nu m-am găsit
și nu știu de unde vin și unde mă duc, păi să mai derutez pe cineva din calea
sa tihnită și promițătoare de și mai multă pace? Nu sunt în stare să admit că
ar exista asemenea tentații. Cred că sap unde în general, nu există loc pentru
săpat. Și atunci, lume bună, ce se întâmplă? Să avem noi nevoie de atâtea lecții
chiar, încât să ne rupem sufletele în bucăți, oferind totul și având parte de o
nouă durere a neîmplinirii? Poate totuși ne căutăm fiecare de creșterea sa
spirituală și nu mai amețim lumea din jur? Nu de alta, dar răul făcut tot
înapoi vine, se știe acest lucru.
Bine, să vedem totuși, care este esența lecției de această dată?
Păi, te îndrăgostești și te pomenești că ești doar a lui. Dar clipa amăgelii
trece și, având mintea brici, descoperi că nu era gata pentru a se bucura de
tine, pentru că nu este el, omul care să se bucure doar de o dragoste. Este
poligam. Și îl întrebi ce e cu haosul acesta în el, la care ți se răspunde cu
cea mai mare nerușinare din câte pot lovi: Eu voi face ceea ce voi dori și
nimeni nu-mi va indica ce să fac și cu cine. Iată așa poate începe calvarul
unei relații abia înfiripate. A, nu era relație? De acord. Mă dau bătută.
Bine, inima bate și bate, și bate pentru el. Între timp, apar
zeci de justificări ca la grădiniță. Tu înțelegi ce malefică este pentru
oricine justificarea cuiva la orice pas, dar treci cu vederea acest nivel de
dezvoltare. Mai departe. Tu înțelegi că nu exiști pentru el, căci nu te vei
minți la nesfârșit cu amabilitățile lui, luându-le drept semne de dragoste. Și
deja știi cum vei fi rănită într-un caz sau altul, cum vei fi pusă la punct și
învinuită pentru orice. Din acest orice, face parte și faptul că nu are timp
pentru tine.
Eu, sincer, nu știu care este aici lecția decât să ierți calvar
după calvar, să te ierți pentru că îți asculți inima până când chiar ea, inima,
de atâta durere, o doare și fizic la orice plâns... Și te bucuri pentru că
există soluția. Mai ales că este o rețetă prescrisă de minunatul părăsit, care
brusc, devine medic: Ia calmante. Iată așa, lume bună. Calmantele sunt toată
dragostea din partea lui. Și dacă acest panaceu recomandat cu grijă este la
îndemână oricând, nu mai bine este să-l administrăm la prima lovitură de
realitatea în care ne-a atras cineva rătăcit ca să ne rătăcească și pe noi?
Eu zic să luăm calmantul când, din
start, ni se strânge inima, la vreo replică prostească din începutul prețioasei
prietenii. Dragă lume, calmante sunt la farmacie. Deci să le administrăm
preventiv, ca profilaxie, în cantități simbolice, ca să nu ajungem în capcană,
căci nu vom scăpa decât prin a ne cheltui procurând calmante în cantități
industriale. Iată așa. Atât pentru această oră. Cu detalii, vom reveni. Dar nu
cu rețete, căci nu de asta vă sunt prietenă iubitoare și sinceră cu voi!
