Ce Cred Îngerii?

Când Bunul Dumnezeu a poruncit
„Să fie Dragoste!”,
Îngerii au pornit căutările...

Ei s-au șușotit
Și l-au Rugat pe Creatorul Iubire 
Să fulgere furtuna 
Profetic visată
Și luminată
Cu sfințenia ta.

Știai de milenii,
Ruga ochilor mei,
Avizi de Cerul Nostru...

Soarele mă alintă
Și se joacă,
Admirându-mi
Singurul zbor spre tine -
Iertarea.

Când vei Crede în Dragoste,
Vei plânge ca martorul-Soare!

 _ 13 ianuarie 2014 _ 11:34 _

Cum să moară dragostea...

Scriu poeții cum dragostea moare,
Cântă interpreții aceeași jale...

Eu pot să alerg în lacrimi,
Murind câte puțin,
Azi - chiar mai mult,
Dar dragostea nu o-mprumut,
Nu o dau în chirie,
Doar ca acel boschetar,
Devin și mai pustie,
Când iar, se-adună sânge,
De-o nouă mâzgâlire,
Cu gust de nebunie. 

_ 12 ianuarie 2014 _ 7:05 _

Doua zile dintre infinituri
I)Lumina sufletului tău M-a împlinit în taină, Și dacă te visam mereu, De ce e încă iarnă? De ce, cu gheață, mă-nvelești Fără măcar o șoaptă Când vreau cu ochii tăi celești, Să-mi cânți ca altădată? Refren: Venit-ai din milenii Să-mi readuci Iubirea Prin sărutări eterne, Cu glasul și privirea. II)Eu rănile de lacrimi-dor, Le-acopăr cu iertare, Te-ajunge, oare-al meu fior La crunta depărtare? Și dacă ți-am rămas în vis, Cu inima în patimi, Vei reveni în Paradis, Pe albe, sfinte aripi...

_ 8 ianuarie 2014 _

Ochii mirării

Îngeraș, dăruiește-mi un cântar:
Poate aflu cât de greu
Îmbrățișez lumea întreagă,
Care ascunse până ieri,
Cerurile ochilor tăi...

Îngeraș, dăruiește-mi papirus,
Poate învăț a scrie
Primul răspuns,
Cu ochii mirării mele...

Îngeraș, dăruiește-mi veșnicia,
Ca să i-o cedez Dragostei,
Poate încape măcar acolo...


_ 12 ianuarie 2014 _ ora 12:37 _

Filmul Cuceritorului

Când ai pășit, Cerul ne-a zâmbit,
Când ai vorbit, Ruga ne-a unit,
Când ai cântat, Lumi ai sărutat...
Când m-ai visat, Suflet ne-am creat.

Când am dansat, Inimi ne-am lăsat,
Când am gândit, Soarta am uimit,
Când am tăcut, Taina s-a temut,
Când vei veni, Soare Te voi ști! 

_ 6 ianuarie 2014 _ ora 2:30 _

Dorul-hotar (???)

Ai visat zborul

Ca să-mi spui

Cine sunt.

Povara dizolvării

Te-a refăcut

Pe tine,

Unic.

Am găsit, liniștită,

Dorul pentru casa de melc

Și m-am iertat

Pentru superficialitate.

Știm cât de repede

Cântăm ascetic.

Am reușit să ne oferim

Paradisul,

De parcă l-am fi regizat.

Liniștea visului

Este hotar. 

 _ 3 ianuarie 2014 _

Vis transmis

Fasciculul noilor zîmbete

Îmi stoarce întunericul jalnic diluat.

Scriu dialogurile intransigenței tale

Și aștepți comentariul din același dor ocult.

Taina noastră ascunde Legea Universală,

Mirificul ne este aer.

Clipa răstoarnă sensuri,

Dezgolind vise profetice.

Totuși, cei din jur au muțit,

Dar pasul ne iartă strigătele.

Răspunsurile Paradisului mă aprind lampă

Și sufletul de mâine,

Îl alinăm cu pastile

Adevărate.

__ 31 decembrie 2013 _

A fi ...sau a nu fi ...victimă?

Da, a fi, adică Om. Și totodată a nu mă victimiza. Ar fi un teatru prea ieftin. Ar fi și o condamnare gratuită a celor care, ca și noi, devin victime în povestea cu noi. Păi, dacă ne bat la ușă... Nu voi insista asupra culpabilității cuiva anume. Nu pierd timpul justificându-mă cu orice preț sau, culmea, oferind lecții de comportament uman. Fiecare – cu procesul său cognitiv sau autodistructiv. Eu chiar evit această a doua „revelație”.

Din același considerent, evit să mă concep drept victimă. Fie a toleranței și a naivității mele, fie a sincerității debordante și a setei de armonie, de comuniune, de absolut. Doar știind câte riscuri comportă asemenea premise de a deveni momentan victimă, cum aș mai avea „nas” să dau vina pe alte suflete... hmm, păi acelea chiar ar putea deveni curatele noastre victime. Nici măcar nu-mi permit să apelez la „curat murdar!”-ul filozofic din opera se vede că suficient de pățitului și priceputului I. L. Caragiale.

Păi sau ne pătrundem de trăirea Iubirii Cristice sau cel puțin pășim spre ea tenace și senin, sau vedem orice în eșecurile noastre, numai nu o elementară lecție de viață, adică de schimbare a modului de a fi, căci mai mult pe nimeni nu avem cum și nici măcar nu ni se dă dreptul să-l schimbăm.

Uite așa, volens-nolens, rămânem intransigenți, când, fulerător, renunțăm „eroic”. Firește, o lacrimă-două, ca manifestare a tensiunii interioare în timpul acestei noi „victorii” asupra sie însăși, este chiar înduioșătoare. Bine, o oră de lacrimi. Ei, deja chiar și o zi umbrită este ceva acceptabil. Dar... alegem doar noi – să zâmbim sau, mai grav, să ne deranjeze ipostaza de mire surd, ca să punem capăt „iluziilor” și cu cât mai repede, cu atât mai bine?

Nimeni nu ne obligă să adoptăm aere de dispreț sau indiferență, sau sete de răzbunare. Sunt niște stereotipuri total anacronice, cred. Da cred, de aceea Credința mă încurajează să continui a iubi necondiționat aproapele și dușmanul chiar. Dacă tot am ajuns să privesc lucrurile atât de neghiob, precum că am fi în două tabere adversare. În esență, nimeni nu are cum să ne fie dușman. Poate doar sieși. Sau poate eu mi-am fost dușman.

Aici, merită să investighez. Deoarece este limpede că nu mi-am fost cine știe ce mare prieten, pomenindu-mă într-o atmosferă a îndoielii tot mai puternic strecurate în exaltarea văzută ca produs al propriei imaginații. Și nu fără ajutorul scepticismului din jur, la care reacționez inițial cinic-inocent. Cu același coctail, mă bombardez pe mine, doar că în contrasens. Bine, urmează o „mustrare de conștiință” și post factum. Da, mă văd victimă. Dar ce este cel mai grav – victimă a dragostei așa numite „oarbe”, frumos și înălțător justificate de fascinantul om de cultură Dan Puric. Nu te orbește, dragostea. Ea pur și simplu are o altă rațiune decât a minții.

Păi, să Vă spui eu, ascultați-o pe lelea, fârtaților! Este cea mai minunată, cea mai înălțătoare, cea mai de poveste și de Paradis, anume rațiunea inimii! Merită, credeți-mă, să o trăim, această, fie și pentru câteva milisecunde, deja fiecare cât își permite un asemenea lux – Dragostea „oarbă”. Ea îți oferă o viziune atât de... atât de... încât până și versurile născute din ea, îi scot din sărite pe unii prieteni... pentru că te avertizează ei, pățiții și pricepuții, în legătură cu faptul că a te îndrăgosti este doar problema ta.

De aceea, și aici, Dan Puric ne fericește salvator, afirmând convingător: „Dragostea recunoscută se mărește-n altă Dragoste”. Și dacă eu am recunoscut Dragostea, dacă i-am devenit adeptă... Să mă victimizez acum, ziua în amiaza mare? Ba bine că nu! Bine, poate e bine, poate e rău, dar nu iau exepmlu de la admiratori. Nu caut să-mi fie recunoscută Dragostea, după ce o recunosc chiar eu, când devin parte din ea.

Aaaa, poate aici este tot păcatul meu? Impulsivitatea, concluziile pripite, clarificarea până la reglări de conturi. Ei, dar măcar sunt victima propriilor alegeri. A propriilor greșeli. Și mai îndrăzneam să arunc în fața persoanei scumpe un „nu mă meriți” însoțit cu unele explicații la fel de străine Dragostei „oarbe”...

Deci, oameni buni, dacă nu sunteți gata, ca și mine, înt a merge până-n pânzele albe, pentru rațiunea inimii, conștientizați măcar că nu pe voi nu V-a meritat cineva. Cel puțin eu recunosc pentru mine, că mai rămân a fi printre cei care nu merită să trăiască prea mult Dragostea reciprocă. Și oare mulți o merită într-atât, încât să aibă parte de ea? Ce frumos ar fi să reușească, fiecare, în parte, în a învăța să iubească, în a nu permite fobiilor să-l deruteze și să-l împingă spre păcatul de a „se trezi” din povestea abia începută... și deja transformată într-o „oportunitate” de a ne victimiza.

Bine, asta am vrut, asta am primit... Și de-ar fi fost, totuși, o comunicare elementară între timp... Păi, și gestionarea relației este o prioritate. Deja cum ne ajunge mintea în acest sens. Nicidecum norocul. Totul depinde de fiecare dintre noi. Ce alegem și cum luptăm începând de la bătăliile din interior.

Oricum, sunt sigură: victoriile ne așteaptă! Totul e să fim pregătiți pentru clipa magică în care destinul ne surâde, servindu-ne pe tavă adevărata poveste, în care să ne trezim din somnul „imunității” la vise, la reabilitarea Iubirii ca singură Lege a vieții noastre și a însuși Universului! _ Diana Zlatan _ 7 ianuarie 2014 _ ora 6:57 _

Voiam ceva să Vă spun, dar așteptam să aflu ce, spunându-Vă 

Iată, știți, parcă mi-a venit să Vă spun. A... ce, deja am început să aflu? Nu prea văd ce am de spus... Poate chiar nu scriu acum, dacă nu știu ce voi spune... Și dacă mă las condusă, așa scriind despre faptul că încă nu știu de ce scriu... 
Mda... Și chiar să încep să răbufnesc odată și odată? Și dacă vor izbucni flăcări? O, nu... căci nimeni nu merită să treacă prin asemenea ...flăcări. Nu, căci de Dragoste, poftim, flăcări aveți și fără să Vi le servesc eu pe tava facebook-ului. Eu zic de flăcările care mi-au ars... ei, ce mi-au ars... dar poate nu au reușit, totuși? Poate m-am ales doar cu o arsură fără impact, căci sunt puternică, în ultimă instanță.
Mda, chiar prea puternică, iar asta m-a și determinat să „nu observ” flăcările care îmi rupeau sufletul. Bine, am acceptat, am ripostat, apoi iar am acceptat, acum am pus poarta de fier. Dar de-ați ști cum au curs și alte flăcări din alte direcții nebănuite, lăsându-mă mască... Adică mai bine nu Vă povestesc, căci nu se merită, doar nu voi recunoaște eu că m-ar afecta niște orori fără acoperire, fără gram de înțelegere și omenie.
Bine, și până la urmă să Vă spun eu, totuși, că trebuie să fii chiar nebun ca mine, ca să mai crezi fraze pe care le auzi o dată în viață, alegând și tu conștient o dată în viață. Ei, frazele, ca frazele, flăcările ca flăcările. Dar iată să decizi că de azi, vei fi alt om, este cam o trădare de sine, nu știu cum. Din instinctul autoconservării, care este animalic, de fapt. Și revenind la trădarea de sine. Poate pân acum a fost trădare? S-ar putea. Poate abia acum este netrădare? Mai curând asta e.
Dar... dar... mmm... mda... ați înțeles... Nebunia? Păi pentru ce atâta nebunie, oameni buni? Ia mai lăsați-mă cu zborurile astea sentimentale... Da, și totuși. Păi, s-a meritat experiența, deziluzia. Dez-iluzia. Dez-nebunia. Dez-conexiunea. Dez-fericirea. Dez-robirea. Dez-meticirea. Dezinvoltura. _ Diana Zlatan _ 29 decembrie 2013

 _

 

Gemeni-oglindă

Te sărut până la durerea iluziei...

 Îmi arzi cauza chemării.

 Strângerea mâinilor

 Eliberează pescărușii

 Din fotografiile

 Așternând două vise

 Despre aceeași scoică,

Fărâmițată de gravitația

 Fericirii cunoașterii.

 Mă ții în brațe

Și ajungi, tu, copil.

 Îmi ceri timp pentru regăsire,

 Deși eternitatea

 Ne este casă.

Mă săruți

 Pe vocea

 Dragostei,

 Te rog

 Să-mi mai ții oglinda

 Întru a-ți reflecta

 Doar Lumina. _ Diana Zlatan _24 noiembrie 2013 _ 1:30 

_

         Visul cel mare este sărut-Binecuvântare din partea Cerului

         Știu că mereu, mă înălța un vis, care poate că este și visul viselor, aducându-le după sine și pe toate celelalte vise vitale. Știu că nu înțelegeam de ce mă îmbogățesc iar cu o deziluzie, și nu cu energia adevăratului meu vis. Așteptam să mă simt împlinită doar când, pregătită, voi merita dezlegarea nodurilor, conturarea căilor mele de viitor, liniștea și împăcarea din suflet.

Atât că s-a întâmplat viceversa. Da, m-am pregătit. Numai că aceste efecte le-am trăit până să ating marele vis. Sărutul din partea Cerului a venit ca răsplată pentru munca asupra mea, deoarece, în caz contrar, nu aș fi perceput visul în dimensiunea lui tantrică, nu l-aș fi meritat nici la nivelul simplului roman de dragoste.

Vreți să vă povestesc cum este gustul visului transcendent, al meu și de acum încolo, oricând trăit, indiferent de termeni sau clișee, de cotidian sau încercări? Mi-aș dori să vă pot reda. Ia să fac o tentativă. Poate reușesc. Păi, ține de vibrația interioară. Nu îl căutam ca pe o „concluzie”, după un lanț de fapte pământești, din partea cavalerului salvator. Eu încerc să justific, prin eforturi și soluții de autodepășire, nivelul uluitor al viselor circumscrise, care te solicită și te verifică de rezistență. Aici se și ascunde paradoxul esențial. Te crezi la limita puterilor, dar demonstrezi adevărata forță – cea de a te ridica, de a te reconstitui, de a accepta soluții mature, căci visul abia a intrat, după ce ți-a bătut supărător la ușa sufletului tău amorțit, care a fost constrâns să strige ca un „nu” asurzitor tuturor amarurilor, devenit un „da” plăpând – fericirii.

Una este să vezi cum vine visul, alta este să îi faci față când ajunge la tine și te întreabă dacă vrei să te ia în brațe. Straniu. Oare nu știe că acesta este zborul cosmic? Dar poate că vrea să audă fie și un scurt „da”? Da, îi mai mărturisesc uneori ce minune este, dar îl întreb dacă nu e de prisos să enumăr gama de revelații metafizice și fizice? Răpunsul este că vrea să le audă. Și ochii mi se închid srâns-strâns, și poate mai spun ceva, poate nu, important e că vrea să-mi audă, nu doar să simtă, fericirea mea din multașteptatul vis.

Când făceam primii pași spre această revelație, un suflet luminos mi-a șoptit să ofer doar dragostea mea ca singură condiție. Da, dragostea este una. Iar luptele în care doar dragostea trebuie să învingă, sunt în orice clipă. Asta este școala marii Iubiri. Este prima lecție de conștientizare a ceea ce ești și oferi. Este nevoie de mari eforturi? Nu, dacă e să te înarmezi cu Iubire. Astfel, găsești și răbdarea din tine, și maturitatea, și cheia în orice situație. Nu că visul ar fi ostil. Nu. Visul este înseși lecțiile teoretice și practice de om, de suflet fericit. Când ești tentat să îi dai dreptate visului cu orice preț, te mustră setea ta de adevăr. Și el te roagă să ai curajul de a oferi căldura doar însoțită de adevăr. Deja succesul este garantat. Deja găsești cuvintele potrivite și adevărul este scindat în cele mai mici detalii, pentru a înțelege că niciodată nu a fost neadevăr, doar că trebuiau adunate cu grijă toate piesele puzzle-ului.

Cum e să plece, fizic, visul? Nicidecum nu-i reușește. Nici chiar fizic, în pofida faptului că ți-a dat în grabă, pupicul de „La revedere, suflet angelic”. Zâmbești chiar angelic și îi zici senin „Drum bun, minune”. Este puțin să spun că e minunea doar a vieții mele. Este minune pentru o lume. Este mândria mea și a tuturor. Este întrebarea – oare de ce tocmai eu? Ei, aici, cam dificil de planat printre subtilități, verificând conform adevăraților parametri. Mai bine e să mă dăruiesc visului, precum și tuturr celor care m-au așteptat să mă vadă fericita din visul meu cel mare. Adică fără coasta de drac. Păi, dăruindu-mă visului cel mare, văd cum îmi salvez viața și celelalte vise. Deci principiul bumerangului este aici, în sine, de la sine înțeles și pot deveni SINE, căci ego-ul nici să nu îndrăznesc să-l observ, dacă tot am fost Binecuvântată cu Iubire.

A devenit deja gând de toate zilele: „Te Iubesc, Doamne!”. E-hei, câte fericiri simți calitativ și cantitativ, când exclami această odă către Domnul. Totul este să vezi, să crezi, să oferi fără a pretinde ceva. Iar dacă cer creștinește: „Adă-mi o cană cu apă nu prea rece, te rog!”, mulțumesc cu toată ființa pentru că mi se dăruiește acest timp prețios, în care mi s-a adus la suflet, vitala cană cu apă... Pentru prețiosul timp dăruit, în care să am cui  spune ce-mi mai trebuie. Pentru forțele primite ca să îmi asigur independent ceea ce îmi trebuie, căci fiecare merită porția sa de apă, liniște, fericire, timp, înțelegere, armonie, Iubire. Mulțumesc, Doamne, pentru lecțiile Visului Cel Mare!

Rușii adoră Limba Română literară și le displace „țaranskaia moldavskaia”

Am comunicat intens, timp de o zi, cu o tânără originară din autoproclamata RMN. Când am intrat în salonul din spital, ea a ridicat capul, mi-a zâmbit, s-a prezentat și am înțeles că sunt o fericită, cu o asemenea dulceață de suflet, în aceeași încăpere. Ne-am înțeles în limba rusă, chiar dacă e un efort să fac schimb de experiență de viață în această limbă. Este vorba de viziuni filozofice, de lecții învățate și plătite cu sănătate, de îndemnuri venite din dorința de a ne ajuta reciproc. Tocmai seara târziu, ajunsesei să-i explic, prin comparație, de ce ador mediul spiritual românesc, de unde asimilez cunoștințe vitale pentru mine, incusiv din adevărate și profunde scrieri, exemplificând prin revelația articolului Rock-ul și religia, publicat de Cristian Bodnarescu, în Ziarul Zidul. A rămas mască aflând că rock-ul, este, de fapt, „o cale de contemplare şi devotare spirituală pentru Dumnezeu”, că, referindu-se la rock, autorul accentuează că „prin îndemnul ei, muzica te apropie de divinitate şi alungă răul, este o şansă a luminii împotriva morţii”. Și ea a spus că, un asemenea articol de suflet, nu ar aștepta să descopere la noi. Așa a zis colega de cameră, de aceea nici nu ar citi un articol la asemenea teme: ar găsi doar unele constatări seci, distante și pentru bifă. Ei, și când a mai început să-mi povestească despre cele văzute și auzite la Vatra Dornei, am simțit că va lăuda ceva dulce de acolo, poate cadrul natural, poate amenajarea, poate comuniunea spirituală. Asta s-a subînțeles. Iar ceea ce o durea pe ea cel mai mult, a avut curajul să-mi spună. Căci nimeni, niciodată, dintre ruși, nu mi-a făcut o asemenea mărturisire. A început astfel: Știi, atât de dulce mi-a părut limba română, savurată la Vatra Dornei, atât de elegantă, ei și ce dacă se zice despre ei că vorbesc cu „ce-ce”, (explic, pentru prietenii de peste Prut: în R. Moldova, este condamnabil, în viața cotidiană, să o faci pe elevatul, chipurile, nu ai modestie și lumea face haz de aerele tale de prea mare deștept, asta și fiica mea îmi spune, de aceea evită să se evidențieze, la liceu, prin gânduri înțelepte sau mai știu eu ce). Tocmai asta e frumos, oamenii respectă și păstrează limba literară, a mai spus tânăra. Iată, în școlile noastre din Transnistria (este un termen inexistent, dar redau spusele interlocutoarei), profesorii vorbesc o rusă frumoasă, pe când, în R. Moldova, până și profesorii coboară la nivelul moldoveneascăi țărănești. De ce? Cum să ne placă această parodie la limba română? Cum? „Văi, vinî-ncoa, văi, duti di-aiși”, auzi în sradă. A mai enumerat ea și expresiile noastre obscene, de „toate zilele”, dar nu cred că este cazul să ilustrăm cu lux de amănunte, sintagma „moldavskaia țăranskaia”. Am zis că nu ratez această ocazie de a obține mărturisirea pe care o intuiam ca idee, cândva, dar care, abia în spital mi s-a făcut, cu dreptul de a o cita pe tânăra sinceră. I-am spus că îi voi păstra anonimatul, la care ea a zis că nu e grav dacă dau nume. Se numește Nastea, este maestru în sport și psiholog. O fată frumoasă și suplă, ca o trestioară, ca domnița Dafna din „Domnia Arnăutului”... of, sărmanele femei, vânate pentru grația lor fizică, ignorându-li-se neobservabila viață  interioară, of... Bine, așa ne mai lamentăm noi, femeile, dacă tot știm cât de dureroasă este realitatea condiției noastre. Păi, dar nu-ți vei face dușmani, dacă vei expune această opinie a noastră, a rușilor, într-un articol? Zic: nu mi-e teamă, deoarece este destinul meu de jurnalist, să prezint opinii, fără a le comenta, pentru a-i permite publicului să pătrundă în esență, în mod independent. Atât că atunci mi-a părut neadecvat să întreb: păi cine, oare, ne-a ajutat să distrugem limba română până la repulsia chiar și din partea rușilor? Bine, acum, am scris acest gând, această întrebare retorică, dacă vreți. Firește, fata nu are cum să poarte vina pentru răpirea Basarabiei, pentru că abia pe la 16 ani, m-am „scăpătat” la canalul TVR 1, pe care îl vizionam non stop, de revelația apropierii de Limba Română. O auzeam, o descopeream, speram că, într-o bună zi, voi fi în stare și eu, să „ciripesc” în dulcea Limbă Română. Am mers la filologie, citeam peste 200 de pagini pe zi, iar în week-end și câte 300, minunându-mă și de Universul Miraculos al Limbii Române... La TV Moldova 1, la Radio Moldova, la site-ul trm.md, Compania Teleradio Moldova, am reușit să realizez materiale în diverse domenii, doar datorită dragostei și încrederii în Limba Română. Deci nu ar fi o problemă dacă rușii au posibilitatea să vizioneze, la ore de maximă audiență, adică în prime time, emisiuni în limba română, cum ar fi MESAGER... Doar acolo, ei pot compensa, fericiți, absența, în societate, a dulceții Limbii Române și nici nu e nevoie să se deplaseze tocmai la Vatra Dornei, pentru a-și satisface, din plin, nevoia de muzicalitatea dulce a Limbii Române _ Diana Zlatan _ 28 noiembrie 2013 _

Sufletele dragi mă învață Ruga adevărată

Eram, aseară, atât de singură și totodată ajutată telepatic, de sufletele dragi, în încercarea de a lua o decizie contra firii mele... Oricum, știam că doar de Dumnezeu, va depinde salvarea mea. Deci, va fi spre binele meu. Atât că, rostind Rugăciunea Tatăl Nostru, m-am pomenit a fi în alte dimensiuni, vocea mea rostea total diferit orice crâmpei, deoarece redescopeream, pentru mine, ideile de aici. Bunăoară, PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE, am perceput-o ca pe hrana spirituală necesară sufletelor noastre, doar pâinea adevărată este IUBIREA, BINELE, ADEVĂRUL, FRUMOSUL, FERICIREA, ARMONIA, COMUNIUNEA... Și m-a fericit șiroiul de lacrimi ale intensității legăturii mele cu Credința, cu Aplecarea Cerului către sufletul meu, strâmtorat să se zbată în căutări de a continua viața pe Pământ... Doar abia am început să mi-o construiesc, să o gust în cele mai înălțătoare zile de împlinire... Și decizia am luat-o din răsputeri, azi dimineață, m-a susținut și o Distinsă Doamnă și Minunată autoritate în domeniu. Atât că, circumstanțele mi-au jucat festa, în alianță cu cele câteva procente lipsă... Așa și nu am reușit să zic „da”. Astfel, toată ziua am rezistat unor atacuri nemiloase din partea unor persoane care le distrugeau și pe altele, ca și acestea să mă debusoleze... Bine, conștientizez ororile care au fost oportunități de evoluare spirituală exemplară, în cartea Viața după Viață de iubita prietenă Doamna Lumină Silvia Bya Urlih ... Bine, am rezistat și de această dată și mi-am revedicat dreptul la a sta și mai intens de vorbă cu mine și cu cele Sfinte. Dacă voi trece peste firea mea, dacă mă voi autodepăși, păi tot Rugăciunea mă va fortifica. Și să Vă mai spun o descoperire: am început să simt că mă rog cu inima, datorită unui suflet iubit, apărut recent în viața mea, care dorește dragoste și căldură și se simte responsabil pentru ceea ce voi decide, în comun cu el, ca ales al inimii... I-am promis că soluționez, că voi acționa întru a evita pericolele, că va fi totul bine. Doar ce lecție de Rugă fierbinte am învățat aseară tocmai de la mine... Și știți ce gânduri am mai rostit printre lacrimile Revelației Credinței? Unul era: Doamne, Îți mulțumesc pentru că mă ții în viață, pentru că iubesc viața, pentru că știu că mai am încă atât de mult de trăit, pentru că Viața continuă ca Dar întru Fericire! Se știe că Dumnezeu vrea să ne știe fericiți. Doar fericită sunt și voi fi, încredințându-mă în Voia Lui, în Iubirea Lui, în Mântuirea pe Pământ, în Împărăția și Puterea, și Slava, a Tatălui și a Fiului, și a Sfântului Duh, acum și pururea, și în vecii vecilor, Amin! _ Diana Zlatan _ 27 noiembrie 2013 _ 20:05 _

 

Exaltare telepatică

Tăcerile dansului cu moartea

M-au zidit amorțire.

Vei fi apusul din zori,

Crezut a treia zi.

 Coși, cu spini de inox

Sângele blestemelor.

Iertatea mea de sine

Te roagă umilitor.

 Lacrimile

Ne???spontanietății tantrice

Mă încarcerează
În bunul gust.

 Geniul fioros

Este măsura
Visului fără nume,
Etern strigat.

 Intuiția frustrantă

Ma împinge, prin empiric,
Spre conștiința
De NOI.

Dărâmăm

Zidul
Cu trandafirul
Cosmosului gothic.

Energia lecturii,

Este Iubirea
Sărutând
Ego-ul.

Masca nopții

De Halloween
Imunizează stilat
Contra morții-fantomă.

_ Diana Zlatan _ 14. 11. 2013, ora 6:05 AM

Dumnezeu mă iartă din Iubire. Condiția este autoiertarea!

Libertatea de a alege ne este oferită de Dumnezeu, necondiționat, din Iubire. Pentru a beneficia de acest drept elementar, a trebuit, în momenrul revendicării acestuia, să lupt infernal, până la epuizare maximă. Chiar și cu acest preț, am rămas neclintită. Atacuri tocmai din direcția inimaginabilă. Drept efect, sănătate șubrezită. Da, caracter trebuie, căci fără el...

De aceea, am recurs la prima acțiune de autoconservare. Prima, deci, firește, neideal concepută strategic. A fost un colac de salvare. Pentru acel moment, va fi fost și ideal... Bine, am depășit cu brio, am învins în lupta mea pentru independență. Rămasem cam tot vulnerabilă, de, ca întreaga R. Moldova... Căci de unde vreau eu ordine și armonie în viață, dacă în țară e haos, mi-a replicat mai în glumă, mai în serios, un prieten înțelept și cumsecade. Întreaga companie a rămas mască. Măi, că bine a mai spus-o! Deși era, de fapt, tocmai momentul de plecare, după o petrecere în casa ordonată și armonioasă a unei prietene dragi sufletului meu.

Mai și fusesem rugată de ea să le declam poezii din cartea de debut și să le cânt piese din creația mea... eh...cum mai lăcrimau... păi, ceea ce am simțit cândva, aceea am și redat artistic. Frumos lăcrimau, încălzindu-mă prin simplul fapt că mă ascultau. Ei, mai avem parte și de asemenea revelații de comuniune, de armonie, de dragoste firească între oameni, de apreciere încurajatoare, căci, cum altfel?

Bine, revenind la Măria sa Libertatea... E atât de dulce, eh, libertatea aceasta, e atât de edificatoare, e atât de salvatoare, e atât de Binecuvântătoare, căci celelalte drepturi și condiții de evoluare, vor reieși din ea, mirifica Libertate. Și, ce credeți, cum au fost primii pași? Păi despre unul am și amintit aici, anterior, iar cât despre ceilalți... Da, era o disperată căutare de sine, cu toate piedicile inerente ego-ului... Eh, și ego-ul ăsta... Păi cam se duce, se topește încet, dar sigur, vreau să cred.

Prima mea carte de versuri a trădat un semnal de incipientă luptă contra ego-ului, precum a remarcat o poetă-prietenă, la a doua lanare a „monologului în miraj”. A convins audiența că la următoarea carte, procesul va fi mai bine conturat și mai eficace. Ei, viața bate filmul sau, dacă e să parafrazăm, viața bate ...artista din spectaculosul film al vieții sale.

Mi-a venit bine Libertatea. Am conștientizat, între timp, existența acestei condiții sine qua non în intențiile și planurile impuse de vocații și vise. Am îndurat multe cu stoicism, iar fiica, suflețelul meu sfânt, a devenit și ea, matură, crescând într-o zi atât cât e posibil într-un an. Acum, eu plătind ca autopedeapsă pentru unele alegeri inconștient făcute din inerție, deși cred că se încheie, implicit, și perioada reglării de conturi între glasul conștiinței și acțiunile care îl mai oprimau, păi fiica a devenit o gospodină și îngrijitoare exemplară.

Da, am ajuns să realizez câtă siguranță ai pe lume fiind părinte. Copilul meu - sănătatea mea. Ea face temele, ea face ordine în casă, ea merge la cumpărături, ea gătește... E fiica mea! E de la Dumnezeu! E totul pentru mine! Și trăiește toată viața mea, toată creația mea, toate visele și planurile mele... Ea mă roagă să nu mai scap greșeli, să nu mă mai condamn pentru ele, ca să nu mai plătesc cu sănătate. Îmi amintește ce urma să fac și tergiversez. E o familistă în sânge. E Iubire. E Dor. E Stâlp. Mă iartă în sinea sa repede.

Numai că iată m-am oprit la un moment și mi-am zis să mă autoiert. Căci nu acordam importanță anume acestui proces de autopurificare. Nu țineam cont de faptul că iertarea de la Atoateiertătorul Dumnezeu vine din Rugăciune și ...autoiertare! Păi dacă nu realizam inevitabilul autoiertării, nu mai găseam Adevărata Iertare, cred. Eu trăiesc acum Sărbătoarea Începutului de Salvare de la persistenta neiertare de sine. Savurez fiece licăr de Lumină, deoarece, imediat am înțeles că din jertfa neiertării de sine, mă transform în luptătoarea Binecuvântată printr-o autopedeapsă relativ floare la ureche . Nu voi mai zice DA, când NU-ul meu este NU. Voi zice DA, chiar dacă îmi va trebui tot curajul din lume pentru a reconfirma DA-ul meu. Ca să nu mai cad niciodată din libertatea obținută cu sânge, căci ea are legile ei de fier, pe care, dacă nu le respecți, cazi, precum ne avertizează înțelept, Sfintele Fețe Bisericești.

Nu mai este cădere. Este înălțare. Deoarece știu ce abis riscam să mă înghită și spre ce trebuie să zbor. M-am autoiertat. M-am autorugat să mă ocrotesc de autosupărări. Să nu mai ajung, Doamne ferește, să mă autopedepsesc iar. Măcar și în numele tuturor sufletelor care s-au oferit divin să se roage pentru mine. S-au autorugat pe ei în numele meu, căci nu îndrăznesc să cer cuiva asemenea Daruri. S-au rugat pentru mine. Se roagă pentru noi. Se roagă pentru Lume. Se roagă, astfel, pentru ei, căci e lumea lor și a mea. Și fiecare va avea o viață ordonată și armonioasă, într-o lume ordonată și armonioasă. Bine, suntem în Republica Moldova. Încă nimeni nu a anulat peste noapte dezordinea și luptele non-sens. Dar măcar acolo, în sufletele noastre, facem odată și odată ordine? Trăim în comuniune spirituală și Armonie? De aici începe totul! Din ceea ce ne-a dat Dumnezeu cu grijă mare - din Sufletele Noastre! Să fim Suflete! Curate! Divine, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu! Să FIM! __ Diana Zlatan __ 21 octombie 2013 __

Victorie!!!!!!!!!!

După o lună de muncă și sacrificii, am realizat un film despre Clubul de comuniune spirituală PODURI DE DOR, cu tot sufletul meu... Sunt la capătul puterilor ca să comentez ceva, cumva. Bine, nivelul calitatății video este diminunat pe youtube... asta e, dragii mei... Partea I este plasată. Și a doua deja se încarcă... crâmpeiele durează câte 14 minute... doar așa încap...filmul durează cam 1 oră și jumătate...deci... putem calcula câte părți va avea... Bunul și minunatul nostru Emil Nesiu, poet din România, este protagonistul primei serate de creație... Iar dacă am ieșit vie și nevătămată din această luptă de editare video, păi este și datorită Luminii din partea Dvs, dragi prieteni. Închei prin a reitera motto-ul Clubului pe care l-am creat la Biblioteca Națională a R. Moldova, datorită nobilului prieten D, Alexe Rau, căruia îi mulțumesc și pe această cale...: AIBĂ PODUL METALICI FIORI: NOI ÎL ȚESEM CU DOR ȘI CU FLORI... Vizionare plăcută, trecută prin sufletele Dvs alese, Lume a Lumilor!

http://www.youtube.com/watch?v=YqEVhP5Rp5s

http://www.youtube.com/watch?v=XCHEOoYB5I8

http://www.youtube.com/watch?v=adeONKdSVww

Flori Eterne peste Prut

La început,

ițele se limpezeau

în Binecuvântări cu sinceritate.

Stativele scârțâiau

de urzeala selenară.

Cu lacrimile

prelinse pe buze,

alungam

nodurile din Iriși.

Cutremuram Prutul

în Ciulendre pe net.

Legământul ne-a cules

de printre peștii răpitori

și ne-a dăruit

zborului de fluturi.

Ne sărutam prin roua

Renașterii Căprioarei,

la ceasul tăcerii geopolitice.

Și așterneam

Melodia Eternității

pe NOI PODURI DE DOR. __ Diana Zlatan __ 13 octombrie 2013 __